Vara asta avem o Falsă identitate (…)!

Personal, când mă gândesc la vară fac asocierea cu vacanța, iar când mă gândesc la vacanță, deja îmi fac o listă mentală în ce ordine să iau cărțile care mi-au ocupat biblioteca și nu am avut timp să le bag în seamă. Sfatul meu e ca vara aceasta să nu îți lipsească din bagajul de călătorii cartea Falsă identitate scrisă de Mirela Oprea. Chiar dacă este un debut literar, impresioneaza prin sinceritate și efervescență. Romanul este un mesager al dragostei necondiţionate pentru oameni, al dăruirii şi compasiunii, al frumuseţii în relaţiile interumane.

“Părea că toată lumea alerga înnebunită, sperând să găsească fericirea, însă nimeni nu-și dădea seama că fericirea după care alergăm se află de fapt în fiecare clipă a vieții pe care cu neștiință și nepăsrea o irosim.”

Ca un mic teaser, voi divulga puțin din secretele ascunse de Falsă identitate, dincolo de copertă. Personajele principale, Johanna și Nicolas − doi tineri de excepție prin frumusețe fizică și sufletească − își trăiesc iubirea pe fondul unui spaţiu renumit prin opulenţă, strălucire falsă, gust pentru distracţie, bogăţie şi putere, aflat unde altundeva, decât în America, care altul, decât Los Angeles. Personajele par construite cu oarecare idealism, dar fina analiză − realizată de autoare − a sentimetelor contradictorii care le mistuie, le face credibile. Lupta interioară cu propriul sine, confruntarea cu o societate superficială, crudă pe alocuri, dominată de intrigi și interese, valorile și principiile morale, pe care nu le pot trăda, îi bulversează pe cei doi îndrăgostiți, dar îi pun în fața unui adevăr vechi de când e lumea: dragostea învinge chiar şi moartea.

“În ultimul timp nu încetase să-l uimească cu felul ei natural de a fi. Acum era o tânără copilă, ca apoi să se transforme într-o femeie grațioasă. Era o adevărată enigmă, iar el își promise că avea să o dezlege. Dar toate la timpul lor.”

Este o carte ușor de citit, care te prinde și te vrăjește până când ajungi la sfârșitul ei și realizezi că ceea ce ai citit este pură ficțiune… din păcate! Și din când în când e frumos să pășim către această stare de visare, mai ales în vacanță, nu?

Eşti noncoformistă? Mathilde e pentru tine!

Dacă nu scos capul pe fereastră până acum, ar fi cazul! Afară a ieșit soarele, e frumos și e timpul potrivit să ne scoatem la iveală hainele de vară din garderobă. Cum prima impresie contează, hainele pe care le purtăm spun foarte multe despre noi.

Eu sunt fană înrăită a handmade-urilor și de aceea îmi place foarte mult magazinul Mathilde. Colecțiile lor sunt în număr limitat și au particularități de handmade. Perfecte pentru un look urban chic, rochiile casual împacă atât nevoia de comoditate și lejeritate, cât și nevoia de a-ți sublinia feminitatea. În culori neutre sau, dimpotrivă, nuanțe vibrante care să fie în ton cu atmosfera solară, rochiile de zi din noua colecție Mathilde te vor ajuta să te pui în valoare! Dar cel mai interesant este că tonurile de nonconfromism te scot din anonimat.

Fie că ești genul office, sport, elegant – găsești de toate. Ești curioasă? Intră pe site și hai la cumpărături, că tot vine 1 mai! 🙂

Ajutor! Devin munțomană

Am prins și eu câteva zile libere și am dat o fugă până la munte. Ne-am strâns șase suflete și am pornit voioși-voinici spre Cabana Mălăiești. Aceasta se găsește la o altitudine de 1720m și pentru a ajunge la ea, poți să alegi dintre mai multe trasee:

De la Râşnov (675 m) urmăm şoseaua spre sud, în lungul Văii Ghimbavului (Râul Mare), mai întâi printre lanuri, apoi prin fâneţe bogate şi pe lângă zăvoaiele din lungul văii. Peste fruntea pădurilor, în fund, se profilează imensa piramidă a Bucşoiului. De-a lungul apei Ghimbavului şoseaua ajunge (2½-3 ore pe jos) la uzina Râşnovului. De aici urmăm către sud, în urcuş, drumul carosabil şi după cca. 15-20 min traversăm V. Ţigăneşti. În dreapta se înaltă Munţii Velicanul şi Ţigăneşti. Străbatem o poiană şi la reintrarea în pădure, către stânga, traversăm firul V. Mălăeşti, apropiindu-ne mult de V. Glăjăriei (stânga). Curând părăsim drumul carosabil ce se continuă în lungul Văii Glăjăriei şi prindem poteca spre dreapta. Strecurându-se printre numeroşi bolovani, drumul încalecă pieziş coama dintre V. Glăjăriei şi V. Mălăeşti, trece pe malul stâng al acesteia din urmă (pe dreapta, cum urcăm) şi se continuă în lungul văii. După a doua traversare urcăm pieptiş o mică porţiune, pe malul opus. apoi urmăm în urcuş uşor coama dintre V. Mălăeşti şi pârâul din stânga. După cca. 1 oră de la uzină, ajungem lângă Izvorul Mălăeştilor, ce tâşneşte în dreapta, de sub o coamă împădurită. De aici poteca se orientează brusc la stânga, ieşind repede în Poiana Mălăeşti-Izvor, pe care o traversează în lung; la capătul poienii, pe o coamă scundă, se ramifică la stânga drumul spre Cabana Diham. Ramificaţie spre Cabana Diham prin V. Glăjăriei. Marcaj cruce albastră. Coborâm repede în partea opusă a coamei şi în cca. 5 min ajungem în Poiana Glăjăriei. Din marginea poienii ne îndreptăm către E-NE, traversăm poiana în coborâş şi întâlnim drumul din lungul Văii Glăjăriei, pe care îl urmăm în jos, iar după 5 min traversăm firul văii (atenţie la stâlpul indicator), în punctul de confluenţă cu Vâlcelul Dihamului. De aici continuăm spre SE, traversăm imediat Vâlcelul lui Timen şi începem urcuşul pieptiş spre est. După cca. 40-45 min din fundul văii ieşim pe coama largă şi înierbată de sub Măgura Cenuşie, la Cabana Diham (1320 m). Traseul nostru continuă la dreapta, urmând în urcuş pieptiş coama dintre Văile Glăjăriei şi Mălăeşti. După 30-40 min de la ramificaţie poteca începe să urce uşor, în lungul unei platforme situate între abruptul Bucşoiului (stânga) şi firul Văii Mălăeşti (dreapta), adâncit aici mult în masa de bolovănişuri ce formează morena frontală a văii. La capătul de sus al platformei, deasupra unui piept scurt, ieşim în marginea unei poieni, pe flancul vestic al Bucşoiului. După încă o treaptă a văii traversăm o poiană largă, loc al vechii Cabane Mălăeşti, de unde se deschide dintr-o dată perspectiva porţiunii alpine a văii. De la capătul de sus al poienii, urcând o ultimă ruptură de pantă, poteca ajunge în marginea căldării inferioare a văii, la Cabana Mălăeşti (1720 m).

Citeste mai mult la: http://muntii-bucegi.ro/Trasee_Bucegi/Traseu_Rasnov-Cabana_Malaesti/
Copyright © Iulia Toyo

Buşteni (925 m) – Plaiul Munticelul – Poiana Coştilei (1360 m) – Pichetul Roşu (1445 m) – La Prepeleac (1750 m) – Mălăieşti (1720 m)
Marcaj: triunghi roşu. Durata: 6 ore. Iarna traseul este foarte periculos şi dificil pe porţiunea Pichetul Roşu – Mălăieşti.

Acest traseu este o adevărată magistrală cu o lungime de cca. 12 km, care înconjoară la o altitudine medie de 1400 – 1700 m o parte importantă a masivului (partea de nord-est), de cel mai mare interes atât pentru turişti cât şi pentru alpinişti şi schiori. Din el se desprind trasee de acces spre importante obiective turistice, alpine şi de schi din zonele Coştila, Omul, Morarul şi Bucşoiul.

De la Căminul Alpin (925 m) traseul urmează spre vest, în urcuş uşor prin pădure poteca largă de pe Plaiul Munticelului. Mai sus, la mică distanţă (după cca. 20 min. de mers) se abate uşor spre dreapta părăsind culmea pe care continuă poteca nemarcată spre Valea Albă şi Refugiul Coştila. În continuare îşi schimbă treptat direcţia spre nord-vest, trece prin punctul La Măsurătoarea Urşilor (1310 m) (unde se ramifică traseul alpin 41, spre Valea Albă) şi la mică distanţă ramificaţia spre Refugiul Coştila (traseul 6lde la trasee alpine, marcaj bandă albastră), apoi traversează văile Coştilei şi Gălbenelelor şi ajunge în Poiana Coştilei (1360 m) (Buşteni – Poiana Coştilei cca. 2½ ore). Trece de Valea Cerbului, unde intersectează traseul 16 marcat cu bandă galbenă spre Vârful Omu, apoi de Poiana Morarului, de unde pornesc traseele alpine spre Valea Morarului, Râpa Zăpezii, Creasta Balaurului, şi ajunge în poiana de la Pichetul Roşu (Buşteni – Pichetul Roşu: 3 ore). Aici intersectează potecile spre Cabana Poiana Izvoarelor (traseul 8, marcaj bandă roşie, un sfert de oră până la cabană) şi Cabana Diham (traseul 12 marcat cu punct roşu, o jumătate de oră până la cabană).

De la Pichetul Roşu traseul continuă pe sub abruptul Bucşoiului (Drumul Take Ionescu) şi traversează mai multe vâlcele, porţiunile dificile alternând cu cele domoale. Astfel traversează Poiana Bucşoiului, urcă „La Prepeleac” (1750 m), de unde se desprinde poteca traseului 17, marcat cu bandă roşie, spre Creasta Bucşoiului Mare -Vârful Omul, (drumul Friedrich Deubel). Trece de piciorul Bucşoiului prin Şaua Mălăieşti şi coboară în Valea Mălăieşti, unde întâlneşte poteca marcată cu bandă albastră Râşnov – Vârful Omul (traseul 18).

– pe Culmea Tiganesti (alt. 2136 m)
pe poteca marcata cu banda galbena care trece peste Padina Crucii (alt. 1950 m) la lacul din Valea Tiganesti (alt. 2050 m) si urca apoi in Saua Tiganesti – durata cca. 2,5 ore

– Mălăieşti (1720 m) – Brâna Caprelor – Creasta Bucşoiului Mare (2285 m)
Marcaj: triunghi albastru. Durata: 2 ore.

Din zona cabanei traseul urcă în amonte pe vale, pe care în scurt timp o părăseşte spre stânga. Urmează poteca în urcuş accentuat, în serpentine pe versantul înierbat. Prinde Brâna Caprelor pe care continuă până în Şaua La Brâna Caprelor (2285 m), pe Creasta Bucşoiului Mare, unde întâlneşte traseul marcat cu bandă roşie.

– Râşnov (675 m) – Mălăieşti (1720 m) – Vârful Omul (2505 m)
Marcaj: bandă albastră. Durata: 8 ore. Până la fosta cabană Mălăieşti 5 ore.

Traseul este accesibil tot timpul anului până la fosta cabană Mălăieşti. Iarna în funcţie de starea zăpezii şi a vremii este accesibilă şi porţiunea de sus prin Hornul Mălăieşti.

Din oraşul Râşnov traseul porneşte spre sud, intersectează DN 73 A şi urmează drumul forestier de pe Valea Ghimbavului spre uzina electrică (8 km). Câteva sute de metri mai sus de aceasta lasă pe stânga ramificaţia drumului de pe Valea Ghimbavului şi continuă spre Valea Glăjăriei pe care o părăseşte în scurt timp (după cca. 3 km de la uzina electrică) urmând Valea Mălăieşti. Traseul urcă domol prin pădure până în Poiana Izvorului Mălăieşti unde se desprinde spre stânga (nord-est) poteca marcată cu cruce albastră spre Cabana Diham (32). Aici se mai poate ajunge pe drumul de pe Valea Glăjăriei (cca. 3 km), apoi spre sud-est pe poteca marcată cu cruce albastră.

În continuare traseul urmează poteca ce se desfăşoară pe malul drept al văii Mălăieşti în urcuş susţinut până în apropierea fostei cabane unde trece pe malul stâng. Aici întâlneşte traseul 24, dinspre Ţigăneşti, marcaj bandă galbenă şi dinspre Pichetu Roşu, marcaj triunghi roşu (7). De la fosta cabană Mălăieşti (1720 m) traseul urmează spre sud valea glaciară, în curând se desprinde spre est poteca traseului 35, marcat cu triunghi albastru ce duce pe Brâna Caprelor în Creasta Bucşoiului Mare. După ce depăşeşte un prag ajunge în căldarea glaciară la baza Turnului Mălăieşti, pe care-l ocoleşte prin dreapta (vest). Mai sus poteca se desparte de varianta de iarnă care continuă spre sud prin Hornul Mălăieşti spre Şaua Hornurilor, şi coteşte spre est urcând accentuat în serpentine până în culmea Omu-Scara unde întâlneşte traseul 19, marcat cu bandă roşie pe care continuă în urcuş moderat spre sud-est până la Vârful Omul (2505 ). La câteva zeci de metri înainte de a ajunge la Cabana Omul întâlneşte pe stânga (nord) poteca de pe Creasta Bucşoiului Mare, marcată cu bandă roşie.

Alpinism in Turnul Malaiesti

Face parte tot din Muntele Bucşoiu. El se înalţă în Căldarea Mălăieşti mai sus de ramificaţia spre Brâna Caprelor. Accesul din Valea Mălăieşti pe traseul turistic 18. Coborârea din toate traseele se face în rapel pe vâlcelul sudic în Căldarea Mălăieşti.

– Hornul Căţărătorului, 5B, 6 lc, 3-4 ore
În peretele nordic este o spintecătură largă şi continuă, care conduce la creastă peste numeroase obstacole foarte expuse şi greu accesibile, cu o escaladă la liber în opoziţie extenuantă. (Cristea).

– Faţa cu Ferestre, 4A, 6 lc, 2-3 ore
În peretele nordic, traseul poate fi uşor identificat din canionul ce mărgineşte Turnul Mălăieşti la nord-est, fisura pe care o urmează (a doua de la dreapta la stânga) având o linie foarte bine definită. Escalada este preponderent liberă şi pe parcurs se trece prin mai multe ferestre naturale (Cristea).

– Extrema Stângă, 5B, 10 lc, 4 ore
În peretele central, are în prima jumătate a traseului aspectul unei scări inverse, fiecare treaptă verticală fiind urmată de un tavan. Pe ultimele le se urmează o serie de brâne în zig zag care ne scot în vârful Turnului.

– Tavanele, 5B, 10 lc, 4 ore
În peretele central, traseul are prima le comună cu Extrema Stângă (199). În continuare se urcă oblic dreapta către seria de tavane pe sub care se traversează la dreapta şi care dau numele traseului. În final, după ultimul tavan, linia traseului urcă drept în sus în vârful Turnului.

– Traseul Oblic, 4B, 8 lc, 4 ore
Este primul traseu din Turnul Mălăieşti, deschis în 1946 de Ion Coman şi Pierrot Strat, în extrema dreaptă a Peretelui Central. Cheia traseului se află în treimea mijlocie, extrem de friabilă şi surplombantă, care ia sfârşit pe o brână ce încinge turnul sub treimea superioară. Ultimele le sunt mai uşoare.

Citeste mai mult pe: http://www.malaiesti.ro/trasee-turistice-cabana-malaiesti/

Copyright 2007 – 2015 Cabana Malaiesti

Noi am luat-o din Bușteni, pe traseul Gura Diham- Diham – Cabana Mălăiești. Drumul a durat 5-6 ore cu mers ușor și cu pauze. Vremea a ținut cu noi și ne-a permis să prindem niște panorame care îți tăie respirația.

Oricum, nimic nu se compară cu apusul văzut în preajma cabanei. Un alt aspect interesant a fost că pe drum am întâlnit un alt drumeag – un patruped simpatic care ne-a condus până la cabană.

Dacă te-ai hotărât că vrei să vezi și tu peisajul, dar nu prin intermediul dekstopului, atunci mai trebuie să știi ce echipament ai nevoie. Chiar dacă termometrul era cu mult sub 0 grade Celsius, efortul depus făcea corpul să devină supra-încălzit, deci nu ai nevoie de foarte multe textile. Eu am avut un strat respirant (format din tricou și colanți), pantaloni călduroși impermabili, un polar, o vestă din puf și bacanci impermeabili, călduroși și cu talpă snow-contact. Neapărat este nevoie de o pereche de ochelari de soare, de categoria 4 mai ales dacă nu suporți lumina puternică proiectată în zăpadă. Preferabil este să ai și un soft-shell pentru vânt și ninsoare. Eu am avut o geacă pe care mi-am dat-o jos în momentul în care m-am încălzit. Toate acestea pot fi achiziționate din orice magazin Decathlon.

Cum să obții jobul dorit cu investiții minime?

Cine ar fi zis ca cea mai frumoasă parte atunci când faci un proiect este cea de cercetare? Ei bine, am vrut să mă informez în legătură cu cele mai bune campanii de SEO& PPC din 2014, sperând ca un izvor de inspirație să-mi pătrundă prin mintea mea deluroasă. Ca de obicei, Google nu m-a lăsat la greu și nu m-a dezamăgit.

Alec Brownstein, freelancer, a realizat o campanie de PPC pentru a obține interviu pentru jobul dorit. A pus drept cuvinte-cheie pe cei mai buni dintre directorii creativi din New York, a alăturat un anunț sugestiv, iar rezultatele nu au intârziat să apară.

Asta îmi dă câteva idei…

Filmele pe care vreau să le văd în cinema în 2015

Mersul la cinema e ca o ieșire în care mai mulți oameni se strâng în fața focului și spun povești. Focul devine marele ecran, iar povestea prinde contur în timp ce filmul rulează. Vor fi multe premiere interesante în 2015, dar sunt câteva pe care chiar nu vreau să le ratez. Cum ar fi aia o zi liberă fară un film bun, nu?

Minions

Nu știu dacă sunt foarte mulți care au reușit să facă față drăgălășeniei Minionilor. Pentru mine, cel puțin, sunt adevărat irezistibili. Animația prezintă povestea Minionilor de la apariția lor pe Terra până la momentul cu 42 de ani înainte de a se întâlni cu Gru (Despicable me). Vom vedea cum Minionii au scris istoria și cum prin simpla lor prezență au făcut ca lucrurile să ia o altă turnură.

Insurgent

Filmul Divergent mi-a trezit interesul în sala de cinema. Sunt sigură că dacă l-aș fi văzut în fața calculatorului, nu ar mai fi avut același impact. A fost suficient să-mi deschidă apetitul pentru filmele SF/fantasy și să nu mă mai pot opri. Am citit cartea și aștept ecranizarea cu nerabdare. Desigur, decorurile sunt mult mai high-tech față de ce mi-am imaginat, apar mici modificări față de storyline-ul cărții, dar abia aștept să văd viziunea regizorului. Din punctul meu de vedere, atât cartea, cât și filmul sunt mult mai reușite decât Jocurile Foamei. Practic, acțiunea se desfășoară tot în viitor. Oamenii sunt împărțiți pe facțiuni, nu sectoare, asta în funcție de personalitatea lor: neînfricați, candoare, prietenie, erudiți și abnegație. Tris, personajul principal este Divergentă, adică ar putea face parte din mai multe facțiuni. Sistemul politic este construit ]n așa fel încât fiecare om ar trebui să aparțină unei singure facțiuni, iar Divergenții sunt considerați aomalii, iar Erudiții doresc să îi extermine. În mare parte, filmul va prezenta lupta împotriva sistemului și se vor afla multe secrete din spatele cortinei.

Fifty Shades of Grey

În mod surprinzător, NU, chiar nu sunt fană a trilogiei. Vreau să văd filmul ăsta dintr-o simplă curiozitate morbidă. Vreau sp văd cum vor reuși producătorii să îl transforme într-unul la fel de comercial. Copy-paste the book nu vor putea face, așa că abia aștept să văd ce parte vor alege – cea safe, în care vor pune în valoare povestea de dragoste sufocantă dintre cei doi, ușor telenovelizată, sau partea nasty – și îl vor duce în zona Ninfomaniac. Hmm.. hmm.. Decizii, decizii.

FACT: În America, Fifty Shades of Grey este cea mai imprumutată carte din biblioteci… și cea care impregnat cei mai mulți germeni ai bolilor cu transmitere sexuala. #casaștii.

The Legend Of Hercules

Legendarul Hercule ajunge în acest an şi pe marile ecrane şi propune o poveste în care acţiunea se amestecă cu dragostea. Fiu al unei regine din Grecia şi al lui Zeus, Hercule se vede nevoit să lupte pentru a deveni erou sau să fugă împreună cu Hebe, femeia pe care o iubeşte, dar care este logodită cu fratele său. Alegerea lui Hercule este de la sine înţeleasă, astfel că trebuie să mă aştepţi la câteva lupte spectaculoase în arenă. Oare cât de des voi apuca să respir uitându-mă la acest film?

Gangster Squad

Motivul pentru care vreau să văd filmul este datorită castingului: Sean Penn, Josh Brolin, Ryan Gosling, Emma Stone şi Nick Nolte. Și trailerul este interesant… 🙂

The Imitation Game

Imitation Game e un mix interesant între fapte reale petrecute în timpul cel de-al doilea Război Mondial, fizică, experiemnte, și actori buni: Benedict Cumberbatch și Keira Knightley.

Despre magia uitată a Crăciunului

Îmi aduc aminte că aveam puțin sub 1m jumătate când am aflat că Moș Crăciun, Iepurașul, Moș Nicolae nu mai există, ci sunt de fapt părinții mei care îmi pun cadourile sub brad, în ghetuțe sau lângă pat. Tot Paradisul meu cu tărâmuri fantastice, fabrici speciale de făcut cadouri, curcubee, reni, păduri magice etc s-a evaporat ca prin vis. Nu înțelegeam pe atunci de ce sunt mințită de tatăl meu care se așezase în mijlocul străzii, în genunchi să îmi explice, (asta ca să fim la același nivel). Eu știam că există. Nu doar în fiecare an l-am văzut pe Moșul? Nu l-am găsit pe Iepurașul de Paște în pădure când mi-a lăsat cadoul lângă un copac? Și era chiar cărticica de colorat cu Barbie pe care mi-o doream (aia cu contur colorat ca să știu să combin culorile cum trebuie). Asta a fost pe principiul dacă nu am păpușa Barbie adevărată, măcar cărticica să o am. Mai târziu m-am ales cu un tren personalizat cu Barbie care acum șade frumos în pod, acoperit cu  o pătură ca să nu îl atingă praful. Va fi o revelație din trecut pentru copiii pe care îi voi avea la un moment dat.

Și uite așa, nopțile pe care le pierdeam încercând să-l prind în fapt pe Moșul, s-au dus pe apa Sâmbetei. Eram sigură că atunci când ajunge în dreptul casei mele, dă cu un sprey special care să facă pe toată lumea să adoarmă adânc și să nu îl audă când intră în casă. Era perfect logică pentru mine explicația asta, chiar dacă nu mi-a dat-o nimeni, și în lipsa unui răspuns coerent din partea minților mai luminate și mature care mă înconjurau, mi-am confecționat-o. De atunci, am simțit că magia nu mai există. Am început să văd pe rafturile magazinelor cadouri care mai târziu au ajuns sub brad, în ghetuțe etc. Am realizat că imaginația nu este realitate, ci doar fantezie. Și ani la rând, se mai scurgea un strop din magia pe care o resimțisem anul precedent. Până când…

Anul acesta am fost din nou la serbarea de Craciun organizată de mama mea. Ultima la care am participat a fost acum 4 ani. Cum să nu vrei să vezi fețele concentrate ale unor copilași de grupa 0 care cred că a cânta colidul impecabil în fața Moșului este cel mai mare țel din viața lor. Ei, dar Moșul nu a apărut de la început. S-a lăsat așteptat ca marile vedete. Iar când a apărut, am început din nou să văd magia Crăciunului (eu capra aia mare care știe că faza cu Moș Crăciun este doar o oportunitate comercială în momentul de față).

Cum să nu te emoționezi când auzi murmurul de bucurie și îi vezi cum sar în sus de bucurie ca niște mingiuțe de ping-pong? Până și eu auzindu-i, pentru o secundă am crezut că Moșul este real, iar la poartă îl așteaptă renii, în frunte cu Rudolf.

Hai să jucăm niște dame…

Majoritatea își doresc să cunoască succesul. Spun majoritatea pentru că sunt câțiva care preferă să stea în umbră, să rămână în anonimat. Calea spre succes nu este bătătorită, ci este cu suișuri și coborâșuri. De cele mai multe ori, la linia de start se aliniează mai mulți competitori. Este posibil nici să nu-i cunoști pe toți sau să fii prea orb, să ai privirea prea de cal ca să realizezi câți sunt. Ei bine, dar până să ajungi acolo- sus, drumul tău contează și modul în care îl parcurgi. Unii spun că e mai importantă călătoria decât destinația în sine. Eu spun că sunt la fel de importante amândouă.

Alergatul după succes este ca un joc de dame: poți să îți alegi una dintre variantele- pe sărite sau pe luate. Dacă alegi varianta pe sărite, jocul tău este curat. Este varianta onestă, unde competențele, cunoștințele și valorile morale sunt mai importante. Te felicit! Ai ales cea de-a doua variantă totuși? Te-ai uitat în urma ta? Crezi că doar scopul tău contează? Te folosești de toate tertipurile ca să câștigi? E păcat, pentru că prea puțini vor mai fii acolo să te felicite pentru succesul tău, poate doar pionii tăi.

Deci ce variantă alegi?

Resuscitare

Întotdeauna este mai greu să revii decât să începi ceva. Asta pentru că în momentul în care revii trebuie să o faci în forță ca să conteze. De mult timp încerc să mă reapuc să scriu pe blog. Am avut o pauză îndelungată. Simțeam că nu mai am grai, că nu mai am idei, că părerea mea nu mai contează.

Dar mi-am revenit. Am deschis larg ochii și am văzut ce mă înconjoară. Am realizat că părerea oricui contează. Am realizat că pot trece peste multe și sunt mai puternică decât mă așteptam să fiu. Am realizat că în momentul în care ți se închide o ușă în nas, trebuie să nu mai stai pe gânduri și să intri pe fereastră.. sau pe horn, că tot vine Crăciunul. Am realizat că pot face lucrurile să se miște și că trebuie să ai mult tupeu ca să poți să reziști în lumea asta.

Și mi-am făcut un plan. Și am să mă țin de el și cu dinții dacă este nevoie.

Despărțire

Anul acesta mi-a adus în dar un șir infinit de despărțiri. Tocmai de aceea am lăsat timpul să treacă, să pot să trec emoționațional peste cele întâmplate. M-am simțit pustiită. A fost probabil cea mai grea perioadă din viața mea. Tocmai de aceea nu am mai avut puterea sau curajul să scriu. Îmi era frică de refularea sentimentelor. M-am despărțit de doi bunici care și-au găsit liniștea într-o lume mai bună, m-am despărțit de facultate, de licență, de culoarea părului, de fosta eu. Lucrurile astea te schimbă fără să îți dai seama. Până la urmă noi suntem rezultatul experiențelor noastre și suntem continuu afectați de cei din jur.

Acum că am dat doi pași în spate și am privit din perspectivă, despărțirea nu e niciodată definitivă. Lasă amprente adânci în tine, ca și cum s-ar impregna în propriul ADN. Indiferent că despărțirea e una tristă sau benefică, rămâne ceva sedimentat: un cucon care nu poate să prindă aripi și să zboare. Mă agăț de aminitirile pe care mi le reamintesc de fiecare dată când nostalgia îmi dă o palmă peste față.

Și dintr-o dată, fără să îmi dau seama, m-am uitat în urmă și am zâmbit.

Cea mai interesantă campanie de comunicare din retail din ultima perioadă

De mult nu mi-a mai atras atenţia o campanie de comunicare, mai ales din domeniul retail. Adevărul este că sunt mai dificil de făcut având în vedere că vrei să valorizezi mai degrabă un concept decât un produs în sine. Campania realizată de Plaza România în perioada acestei primăveri, mi-a adus un zâmbet larg pe buze. Şi până la urma despre asta este vorba, nu? Să realizezi ceva datorită căruia oamenii să nu te uite.

Astfel, în holul central al mall-ului (care de obicei este frumos decorat), a apărut un copăcel cu flori de primăvară, de crengile căruia puteai să prinzi un bileţel de carton cu panglică. Pe cartonaşul respectiv puteai să treci numele tău şi ce cadou ţi-ai dori să primeşti din partea Plaza România. Aşa te înscriai la concurs, iar câştigătorii erau aleşi în funcţie de tragerea la sorţi. M-am înscris şi eu, nu de dragul concursului, ci de dragul ideii, foarte des folosită, dar foarte frumos pusă în scenă de Plaza România.

Am realizat şi câteva poze de la locul faptei.

Desigur, unii au vrut doar să îşi facă publică dragostea.

When magic happens…

Umbrele au avut tot timpul ceva misterios, ceva de ascuns. Acel ceva te atrage și vrei să îl descoperi. Shadowland este un tărâm al umbrelor, dar și al luminilor. Este un spectacol care te ține cu sufletul la gură … și gura căscată. Cine oare nu s-a jucat în fața proiectorului realizând tot felul de desene. Închipuie-ți cum o mână de oameni pot da viață diferitor obiecte și personaje folosindu-și corpul.

Showul este originar din Germania, unde și-a găsit foarte mulți simpatizanți. Anul acesta, trupa vinovată de acest spectacol ne face și nouă o vizită la Sala Palatului!

Ca să nu te mai țin pe jar, iată un mic teaser al spectacolului:

Și nu uita: București, 23-24 februarie, Sala Palatului!

Strania conversație cu un străin

Există oameni pe care îi întâlnești de multe ori în drumul tău, dar care nu ți-l influențează într-un mod anume. Există alți oameni în schimb, pe care îi întâlnești o singură dată și pot să îți schimbe percepția asupra vieții. Astăzi, în timp ce mă pregăteam să ies din casă, dau să închid poarta. Din cauza frigului, lemnul s-a umflat și ușa nu mai poate fi închisă atât de ușor. Mă chinui de vreo 5-6 ori, când deodată aud vocea unui bărbat în spatele meu:

– Aveți nevoie de ajutor domnișoară?

Mă uit încruntată și văd că defapt era un bătrânel simpatic, cu un zâmbet jovial. El crede că nu l-am înteles, dat fiindcă aveam o caciulă imensă pe cap care să mă apere de vânt și frig și mai repetă o dată întrebarea:

– Aveți nevoie de o mână de bărbat puternic?

– Nu, mulțumesc! Mă descurc și singură. (bătrânelul era inofensiv, dar orgoliul meu nu mă lăsa să accept faptul că puteam să accept ajutorul… mai avea și bagaje în mână). Trag mai tare de poartă, cât să fiu sigură că de data asta eu fac legea. Minune! S-a închis de data asta. Mă întorc spre noul meu companion și îi spun într-un mod eroic:

– Ați văzut? I-a trebuit puțină fermitate!

Bătrânelul începe să râdă și până să-mi croiesc drum spre el, prin zăpadă, observ că are chef de vorbă:

– Domnișoară, asta înseamnă că o să vă căsătoriți curând, dar să nu o faceți…

– Dar, ce? e ca un fel de superstiție?

– Da. Dar, ascultați-mă pe mine. Că sunt mai bătrân și trecut prin viață… soția mea și acum plânge că s-a căsătorit așa devreme.

– Aoleu! Asta nu-i de bine? La ce vârstă s-a căsătorit cu dvs?

– La 19 ani… a fost acum de mult, ne iubeam ca niște nebuni și am grăbit lucrurile.

– Hm. Eu am trecut de pragul ăsta. Am 21 și merg pe 22. Așa că sunt pe drumul cel bun. Încă niciun gând de măritiș.

– Foarte bine! Dar știți când e vârsta perfectă să vă căsătoriți?

– Nu! Când este?

– În jur de 30 de ani, când treceți de prima tinerețe. Credeți-mă pe cuvânt. Vă bucurați de viață, experimentați, cunoașteți, cercetați. După aceea, vin copii, sunt o bucurie ce-i drept, dar se alege praful de viața persoanală.

– Am înțeles. Deci ar trebui să mă distrez până la 30 și după, înainte să-mi apară primele riduri să pun mâna pe primul bărbat care-mi iese în cale… și să-mi folosesc ultimile farmece.

– Da. Chiar așa. Întrebați-l pe tatăl dvs despre subiectul acesta. O să vedeți că o să vă zică același lucru.

– O să vorbesc.

– Domnișoară, promiteți-mi că o să faceți asta în seara asta: o să vorbiți cu tatăl dvs.

– Da, bine! Vă promit.

– Așa să faceți. Poate ne mai întălnim. Oricum am și eu un băiat de însurat și acum știu unde stați.

– Aaa. Deci până la urmă asta era strategia!

În scurt timp ne-am luat la revedere. Oricum omul ăsta mi-a pus zâmbetul pe buze, chiar dacă era frig afară de înghețau și pietrele. Și m-a făcut să reflectez…

Să ne organizăm, zic!

De vreo trei zile încoace tot o dă cu ninsoare. S-au închis școlile, liceele, facultățile. Motiv de bucurie și pentru studenții aflați în sesiune. Astfel, în loc să stăm să pierdem vremea degeaba, zic că mai bine ne organizăm un pic. Pare că avem mult timp, dar tentațiile sunt la tot pasul și tocmai de aceea ar trebui să ne stabilim prioritățile. Pentru toate acestea am realizat un mod eficient de organizare pentru studentul neprihanit din sesiune!

De ce e nevoie?

•  De multe coli colorate
•  post-it-uri
•  markere
• 3-4 dosare în funcție de numărul de materilor cu examen
• o coală A3 sau mai mare
• pixuri

Toate produsele de mai sus pot fi achizițioante de aici pentru studentul SMART!

Cum procedezi?

1. Pe coala A3 creezi o diagramă GUNTT unde desenezi un fel de calendar cu datele examenelor și timpul pe care îl ai la dispoziție. Fiecare zi trebuie să ocupe o pătrățică și îți notezi ce faci în mod detaliat.
2. Pe foile colorate se notează ideile principale din cursurile tipărite sau orice fel de alt material.
3. În cazul în care timpul nu este cel mai bun prieten, atunci markerele ies în lumina reflectoarelor și te pot scoate din impas! Sublinierea citatelor importante pot juca rolul de conspect rapid al cursului.
4. Toate materialele trebuie organizate mai apoi în dosare. Se pierde foarte mult timp dacă lucrurile nu sunt așezate la locul lor (timp care poate fi folosit într-un mod mult mai eficient)

Mult succes!

Cum e să fii prezentator de știri pentru o zi?

Când eram de-o șchiopă mă încânta ideea de a prezenta știrile la TV. Machiaj zilnic, haine frumoase, ce putea o fată să-și dorească mai mult? Acum câteva zile am avut în schimb onoarea de a filma pentru un jurnal de știri. Nu te împacienta deoarece era vorba despre un simplu proiect pentru facultate. Așa că timp de două zile am pus la cale filmările, cadru cu cadru, știre cu știre. Rezultatul îl vezi puțin mai jos:

Dacă te întrebi dacă aș vrea să fac asta pe viitor, răspunsul meu ar fi NU. Chiar dacă tunsoarea mea aduce puțin cu cea a Andreei Esca… Oricum a fost foarte distractiv la filmări și au fost minute petrecute cu folos.

Vreau să mulțumesc magazinului Decathlon Berceni și clubului de dans Easy Dance Club pentru susținere, dar în special lui Kano care a făcut montajul. 😀

13 years old and kicked my ass

În mare parte a timpului am o părere foarte bună despre mine: am abilități de comunicare bune și mă duce și capul. Dar astăzi, în timp ce îmi omoram puținul timp pe Facebook pentru a mai afla ce mai e nou, am dat peste un clip foarte interesant. Personajul, pentru că altfel nu-l pot numi, este un puști de doar 13 ani care în 11 minute m-a făcut praf și mi-a dat șah mat și mi-am dat jos pălăria în fața lui. Nu numai că mi-a dat o lecție de viață, prea matură pentru vârsta lui, dar consider că ar trebui să fie un model pentru adolescenții din ziua de azi.

Pentru mai multe detalii despre puști: aici.

Furtul tehnologic – sau despre cum o mașină poate să-ți ia banii fără să-ți dea nimic în schimb

Cred că puțini sunt cei care încă nu și-au încercat norocul la mașinile cu băuturi sau mâncare de pe peronul metroului. Când spun noroc, mă refer la faptul că o dată ce introduci banii acolo, nu ești sigur dacă te vei nimeri cu produsul în mână sau măcar cu restul. Astăzi mi s-a întâmplat (și nu e prima oară) când am introdus o sumă de bani într-un binefăcător aparat de acest gen amplasat în stația Unirii și să rămân cu buza umflată. Mai mult chiar, după ce am căutat mai bine, am observat că nu am fost singura fraieră care a trecut prin așa ceva. Minunatul aparat (spre deosebire de celelalte unde îți cădea produsul într-o ladă pe care puteai să o deschizi) avea un dispozitiv care îți urca produsul undeva în stânga pentru a fi servit. Dar nu a binevoit să facă acest lucru. Pe aparat există un număr de telefon la care poți apela pentru service, dar ce crezi? Nu îți răspunde nimeni!

Acum întrebarea e: cât mai lăsăm aparatele astea să ne fure fără să facem nimic?

Episodul Sighișoara- Sibiu: Despre cum era să rămân noaptea pe străzile Sighișoarei

După mai bine de o lună de la data întâmplării de mai sus, m-am hotărât să aduc povestea asta la lumină. Atenție; nu este ceva obișnuit, care să ți se poată întâmpla în fiecare zi, este o aventură mai ceva ca-n Cireșarii.

A fost odată ca niciodată….

Într-o zi cu soare, cu rucsacul în spate, am luat drumul Gării de Nord, evident într-o companie extraordinar de plăcută (că doar așa încep toate poveștile, nu?) Fiind zorii zilei, abia că am pronunțat corect destinația și numărul trenului (te pomenești că mai ajungeam și prin alte colțuri mai puțin știute ale țării). Prima destinație: Sighișoara!

Partea veche a orașului pare încremenită în timp. Sincer, mă mir cum de ceasul cel vechi din centrul pieței, mai funcționează de atâta amar de ani. Toate ar fi fost bune, și frumoase, și poate prea banale, dacă nu aș fi avut în spate o greutate considerabilă, care pot să jur că trecea peste 30 de kilograme (cu adaosurile necesare dacă se strica vremea) și o ploicică ce făcea terenul și mai accidentat. Imaginează-ți că în aceste condiții de neexperimentați, am străbatut în lung și lat orașul vechi, și am vizitat și o parte dintre muzee. Când am urcat în turnul cu ceas, ne-a văzut un ghid și ne-a adăpostit bagajele într-o cameră lăturalnică, pentru că altfel în momentul în care aș fi urcat scările din serpentină, nu aș mai fi ajuns sus, ci jos. De parcă nu ar fi fost de ajuns, am mai și dat cu capul într-un prag, așa că mare atenție la persoanele cu capul în nori! Ar fi trebuit să le fac o sugestie privind acest aspect, dar nu e timpul pierdut.

Când ne întoarcem la gară, observ că exista și un spațiu amenajat pentru ținutul bagajelor. Asta ca să-mi fie învățătură de minte. Am luat bilete pentru următoarea rută: spre Sibiu. Acolo urma să aibă loc Media Music Awards și era imperios necesar să ajungem. Doamna de la casă ne înmânează biletele, privim tabelul cu sosiri și trenul nostru trebuia să ajungă pe linia 2. Încântați de faptul că nu mai erau decât 10 minute de așteptare ne ducem direct pe peron la linia 2. Între timp, ne ocupăm timpul cu presupuneri privind gândurile persoanelor din trenul de la linia 1. Trec 10 minute și nimic! Ce-i drept, tanti a strigat ceva în stația de pe peron, dar nu s-a înțeles mare lucru. Vine un tren la linia 3. Noi nu-l băgăm în seamă. Ne așteptam trenul de la linia 2. Și pleacă trenul de la linia 3, în direcția spre Sibiu, Atunci am un flash! Dacă era trenul nostru? Fuga, fuga la tanti de la casă și frustrată că nu am auzit-o în stație, ne spune că nu mai avem legătură directă cu niciun alt tren. Minunat! Refuzăm biletele și căutăm o autogară. Găsim una și acolo ce să crezi? Pleca un microbuz abia la ora 20.00… Și nouă ne era foame. Așa că ne-am întors în mirobolanta gară și am luat un tren de legătură spre Mediaș, care avea de obicei întârziere. Halal sistem CFR! M-am rugat la toți dumnezeii să ajungă la timp și așa a și fost. Când ne-am cocoțat în următorul tren, am întrebat toți controlorii care treceau pe lângă compartiment dacă sigur e trenul corect. O dată ce te arzi, nu-ți mai vine să te duci cu capul în față a doua oară. Când am ajuns în final în Sibiu, a început și o binecuvântată ploaie! Am căutat cazarea, dar nu am avut nicio șansă. Pașii ne duceau tot spre centru, unde avea loc evenimentul, așa că am luat primul taxi din cale. (scumpe rău taxiurile în Sibiu, n-am văzut așa ceva!). După 3h de la startul evenimentului, ajungem și noi și ce să vezi? nici bilete de intrare nu mai erau. Astfel, a trebuit să ne adaptăm situației ca tot românul și până la urmă am văzut un super concert pe moca.

Concertul s-a terminat cu mult după ora 12, așa că am fost puși față în față cu o altă anomalie: mai toate localurile în care se putea mânca ceva, erau închise!! Și nici țipenie de magazin deschis. Am întrebat și la benzinării și nimeni nu știa de vreo pizzerie deschisă la ora respectivă. Și i-am mai și trezit din somn pe oameni la locul de muncă să îi întreb așa ceva (ce tupeu pe capul meu!). Ajungem la vilă și fac apel la arma oamenilor din sec XXI: Internetul. Dacă nu știe el, apoi cine? Înt-adevăr oferta de pizza la ore nu foarte prietenoase, era extrem de mică, dar eu v-o recomand pe asta: http://pizza-sibiu.ro/ .  Este foarte gustoasă și este servită rapid. Ce-ți poți dori mai mult?

Morala:

– când mergi cu CFR întreabă de 100 de ori dacă ăla e trenul tău

– când ai un intinerariu bine stabilit, așteaptă-te să se întâmple ceva neprevăzut și să-ți strice planurile

– daca mergi prin Sibiu, evită taxiurile și încearcă să mănânci devreme ca să nu rămâi cu buza umflată

Happy end!

Cei 7 pitici de pe Facebook

Mare ni-i rețeaua asta socială Facebook și nu știm ce ne-am face fără ea. Ce s-ar face Internetul fără el este un subiect care ia examenul cu brio la capitolul imposibilitate. Prea puțini au scăpat fără a avea un cont pe acest site, iar cei care îl au trebuie să profite la maxim. Păi facem treabă sau nu mai facem? Astefel ne avântăm într-o lume efemera de management al impresiei pe Facebook. Și de aici, fiecare cu talentul lui. Analizând profilele celor mai bine de 1000 de prieteni ai mei, am ajuns la concluzia că există 7 tipuri de pitici care au câte o strategie de a se da mari. Iar nominalizările sunt:

1. Social addicted

–        Poza de profil este una în care utilizatorul se află la un eveniment, la o petrecere sau oriunde în altă parte dar nu acasă, singur sau împreună cu un prieten

–        Are foarte multe poze în album realizate oricândși oriunde

–        Are foarte  multi prieteni

–        Peste tot pe unde se duce își dă check-in alături de prieteni

–        Postează linkuri de pe Youtube, 9gag, rol.ro etc

–        Mulți prieteni îi postează utilizatorului pe wall diferite poze, știri, sau chestiuni care îi aduce împreună

–        De ziua sărbătoritului  mai mult de 50% dintre prieteni îi postează la mulți ani, iar utilizatorul le dă likeșsi le mulțumeste printr-un mesaj scurt la fiecare în parte

2.   Workaholic / geek

–        Au o fotografie de profil sobră, care să îi arate într-o lumină cât mai profesională

–        Majoritatea fotografiilor sunt facute la locul de muncă sau au în continutul pozei o cafea, niște cărți etc

–        Au o părere foarte clară despre domeniul în care lucrează și țin să-și informeze prietenii virtuali prin postari care să le afirme convingerile

–        Dau share stirilor sau blogurilor de specialitate

–        Se plâng de diferite aspecte ale locului de munca

–        Nu au foarte mulți prieteni, iar majoritatea sunt colegii de la muncă

–        De ziua utilizatorului nu apar foarte multe mesaje pe wall (dar probabil primeste mai multe mesaje private)

3. Funny guy

–        Are mulți prieteni

–        Poza de la profil este comică. La fel si coverul

–        Primește multe urări de la multi ani, în special atasate cu linkuri de youtube sau poze haioase

–        Glumește pe seama celorlalți prin postari sarcastice

–        Lumea îl apreciaza și îi dă like, dar foarte puțini comentează

4. Unconventional

–        Nu își arată fața în poza de la profil

–        Persoanele care adoptă aceasta tipologie au în general un hobby pe care îl promovează pe pagina persoanala de facebook (de ex: desenul, muzica, dansul). Penru desen, acestia pot sa-si puna pe pagina de Facebook poze cu desenele lor

–        La cover sa găsește un text

–        De obicei își pun și un nick-name scris cu litere din altă limbă

–        Scriu posturi hilare si dau share diferitelor bloguri mai putin cunoscute, dar care se apropie destul de mult cu ceea ce gandesc, sau chiar deloc si le critică

–        Primesc puține likeuri

5. Mr Nobody

–        Cel mai probabil nu are poza la profil

–        Nicio fotografie nu îi dezvaluie identitatea

–        Nu are completată rubrica about

–        Pozele pe care le are pe profil sunt alese random sau din motive estetice

–        Are foarte puțini prieteni

–        Nu dă accept necunoscuților

–        Nu primește likeuri și prea puține urări de la mulți ani

–        Posteaza foarte rar

6. I’m a diva

–        Are poza la profil care îi descoperă identitatea, iar la cover se gaseste acelasi lucru

–        Majoritatea pozelor sunt făcute la sedinte foto și sunt edidate

–        Are peste 2000 de prieteni

–        Peste 80% dintre prieteni îi urează la mulți ani și le răspunde printr-un singur post în care le mulțumeste tuturor

–        Pozele sunt însoțite la descriere prin diferite citate din melodii cunoscute sau literatura (pentru un plus de inteligență)

–        Trebuie sa contina măcar o fotografie făcuta cu telefonul mobil în baie

–        Deschidere maximă către prieteni: le poți afla toata viața personalî doar accesând pagina lor de Facebook

–        Se laudă cu locurile pe care le-au vizitat și vedetele pe care le-au întâlnit

–        Au foarte multe likeuri și comentarii la majoritatea pozelor

7. Manifesto

–        Poza de la profil promovează un eveniment sau manifest

–        Cu 2-3 săptămâni înaintea evenimentului, utilizatorul da share diferitelor articole care îi susțin ideea

–        Încearcă să-și convingă prietenii virtuali să vină la eveniment sau să facă parte din același manifest prin diferite strategii de conținut

Întrebarea e: tu care pitic ești?

De pe vremea când prințesele își așteptau prinții să vină să le salveze

Cu toții am fost mici odată. Cu toții am crezut în basme și în Moș Crăciun. Cu toții avem aceleași povești de familie de când eram mici, pe care părinții noștri încearcă să le dea mai departe generațiilor următoare, ca pe niște zestre. La mine, nu au stat lucrurile diferit. În esență aveam două mici obsesii:
1. În momentul în care scăpam de privirea alor mei, îmi luam poziția de „la un semn deschisă-i calea și se apropie de porți” (ca să-l citez pe clasicul Eminescu) și alergam în camera „magică”, unde răsturnam cu cel mai mic efort, în pat, o cutie cu năsturași. După mă apuca un râs teribil.
2. De obicei, îmi plăcea să îmi ocup timpul cu diferite activități. Televizorul nu se afla printre ele, dar când începeau reclamele, lăsam orice activitate și mă postam în fața lui, cu tot cu cort. Unoeri, mă trezeam din somn pentru a urmări minunatele spoturi.

Surprinzător, obsesiile mele nu s-au schimbat prea mult, doar în câteva puncte, condiționate de linia fină a maturizării care m-a afectat între timp. Astfel, am rămas fermă în crearea unor mici rebeliuni înafara casei (de exemplu, în liceu am avut onoarea de a picta din proprie inițiativă pereții clasei cu motive de Crăciun, ceea ce a rezultat enervarea doamnei de serviciu), iar pentru cel de-al doilea aspect, am ajuns să studiez cumunicarea, ce se află în strânsă legătură cu publicitatea.

Cu toții am visat să devenim ceva când eram de-o șchiopă. Unii voiau să fie astronauți, dar și-au dat seama că e distanță prea mare între Pământ și lună, altele voiau să devină balerine, dar o dată ce s-au dezechilibrat la repetiții, au renunțat. Sunt vise frumoase pe care le aruncăm la gunoi. Este incredibil cum, atunci când suntem mici părem că știm mai bine ce vrem de la viață. Când creștem mari ne pierdem în globalizare. Ajungem să urmăm niște facultăți pe care nu le frecventăm și mai apoi să ne luăm niște joburi pe care ajungem să le urâm. Dacă suntem întrebați de ce, spunem că ne-am schimbat perspectiva în facultate. Devenim nervoși și frustați… toate pentru ce?

Ultima fiță de strategie de marketing

Am ajuns la concluzia că românu-i tot român, indiferent ce i-ai face și indiferent la ce domeniu mă raportez. Așa se face că zilele trecute, taman în mijlocul Bucureștiului, adică în zona Unirii, mi-a fost dat să văd ceva cu adevărat exotic: o strategie de marketing care m-a lăsat mută de uimire. Și uite cum se face că o anumită simigerie care aniversa 3 ani (dacă nu mă înșel) și-a răsplătit clienții cu toate produsele la jumătate de preț. Toate bune și frumoase, dar care-i șpilu? Adevărul este că dacă voiai produse la jumătate de preț, te așezai la o anumită coadă, bineînțeles marcată, iar la cealaltă coadă puteai beneficia de aceleași produse, de aceeași calitate, evident la preț dublu. Românu-i ca românu și s-a așezat la coada interminabilă, iar alții nici nu băgau de seamă ditamai afișul, crezându-i proști pe ceilalți.

Mai jos, ai și dovada:

Tu ce părere ai despre o astfel de strategie?

Top 5 cărți pe care le-am citit vara asta

Pentru început ar trebui să te introduc în atmosfera intimă pe care ți-o oferă lectura unei cărți bune. Adevărul este că nu o să procedez așa, ci o să fiu de data asta dintr-o bucată, trecând direct la partea suculentă. Mi-a fost greu să mă decid care ar fi ordinea preferințelor, dar după o scurtă analiză am ajuns la rezultatul de mai jos. Pentru un suspans suplimentar, le voi menționa în ordinea descrescătoare a preferințelor. Astfel, voi începe cu un binemeritat loc 5.

5. Cincizeci de umbre întunecate – E.L. James, (vol II din trilogia Fifty Shades)

Unul dintre cele mai vehiculate romane din perioada asta, nu putea să nu se afle pe lista mea de books must-have. Cele aproximativ 600 de pagini ale romanului s-au lăsat așteptate vara asta. Ideea care stă la baza romanului este una exotică și tocmai de aceea mă gândesc că a avut un asemenea succes (asta dacă ar trebui să scot din ecuație scenele de sex fierbinte între personajele principale care au încins mintea tinerelor mai mult sau mai puțin experimentate). După terminarea cărții, nu rămâi cu absolut niciun gust, cu nicio idee care să îți înflorească în minte. Totul este foarte plat și destul de previzibil. Cu toate acestea, dialogul este bine scris, plin de umor și cam atât. Mister Grey este nimic altceva înafară de un mascul feroce, nesimțit de bogat, cu traume din copilărie, care crede că toată lumea e la picioarele lui. Are inteligența emoțională a unui adolescent, nu are încredere în el, dar își dorește (în vol II) să se schimbe datorită iubirii. Puștoaica de care e îndrăgostit, pare o prințesă din povești, aterizată în mod absolut brutal într-un roman pentru adulți. Este mult prea inocentă pentru vremea în care trăim, dar cu o putere interioară foarte mare. În vol II se dau măștile jos și se descoperă o serie din micile secrete ale vol I. Adevărul este că vol I nu l-am citit, dar mi-a fost în detaliu povestit de o prietenă, așa că am zis că nu pierd nimic dacă trec direct la cel de-al doilea. Dacă autoarea m-ar întreba pe mine, eu aș fi renunțat la persoana I, în detrimentul unuei perspective obiective, lucru care mi-ar fi permis mai multe artificii și descrieri și aplicate ale scenelor. Din acest punct de vedere, cartea are un mare minus de la mine.

4. Nunta – Nicholas Sparks

Romanul este continuarea binecunoscutului The notebook (Jurnalul), care s-a bucurat și de transpunerea textului într-o peliculă cinematografică. Este imposibil să nu știi filmul cu Rachel McAdams în rolul principal, filmul ăla pe care l-ai revedea de zeci de mii de ori într-o noapte ploioasă, lângă o cutie de pizza și persoana potrivită. Nicholas Sparks intră cu siguranță în categoria bărbaților romantici până în măduva oaselor. Persoanajele alese pentru Nunta sunt copiii protagoniștilor din Jurnalul. Este o altă poveste de dragoste emoționantă, pentru persoanele de vârsta a III-a. Wilson Lewis se luptă din greu pentru a recâștiga afecțiunea soției sale, la 30 de ani după căsătorie. Este o poveste despre puterea iubirii și despre renașterea ei. Este o poveste trăită la prezent și la trecut sau mai bine zis la răscrucea celor două axe ale timpului. Am ales abia locul 4 pentru acest roman pentru că nu am simțit avântul acțiunii decât în ultimile pagini. Pentru mine, ca cititor, a meritat așteptarea, dar mai ales pentru soția lui Wilson care va avea parte de surpriza vieții ei.

3. Cei cinci purceluși – Agatha Christie

De când m-am îndrăgostit iremediabil și irevocabil de Sherlock Holmes, am îmbrățișat cu patimă și romanele polițiste. În această situație, nu putea să-mi lipsească din bibliotecă un roman al lui Agatha Christie. D-l Poirot se află în fața unui nou caz care s-a petrecut cu mult timp în urmă. O crimă lucrată curat ca o lacrimă și-a găsit vinovatul în soția defunctului. O scrisoare trimisă de către acuzată către fiica ei, în care își atestă nevinovăția, întoarce universul lui Hercule Poiroit pe dos. Ce trebuie el să facă este să sape adevărul în grădina celor 5 suspecți, pe care și-i imaginează drept 5 purceluși dintr-un cunoscut cântec din copilărie. De faptul că se va face lumină în caz nu mai există urma vreunui dubiu, dar cine să fie până la urmă adevăratul criminal: prietenul cel mai bun al mortului, fratele acestuia care o dorea pe tânăra soție, amanta defunctului, o guvernantă, un copil sau cea care și-a plătit deja izbânda? Te întoarce pe toate părțile romanul, încerci să aplici metodele lui Hercule Poirot, dar tot îți dă cu radical. Și până la urmă există o soluție pentru toate problemele…

2. Ultima fotografie- Bogdan Hrib

Nu o să insist foarte mult, pentru că am mai scris un articol despre roman care se află chiar aici. Cert e… că mi-a plăcut.

1. Vei fi acolo? Guillaume Musso

Nu înțeleg ce mănâncă francezii aștia de scriu atât de bine. Vreau să le aflu și eu rețeta ca să îmi mențin tonusul inspirațional. Vei fi acolo este o poveste care intră atât în categoria fantasy, cât și în cea de dragoste. (da, sunt o romantică incurabilă, ce vrei?), E o poveste despre riscurile pe care ți le asumi în viață, despre fiecare decizie pe care o iei și cum îți poate afecta trecutul și viitorul. Implică și călătoriile în timp, dorința de împlinire, munca până la epuizare și nu în ultimul rând- devotamentul. Personajele sunt conturate exat cum și cât trebuie, de penița unui scriitor experimentat. Este o îmbinare perfectă între aproape toate modurile de scriitură. Astfel, cartea are toate ingredientele pentru a fi clasificată drept un roman de succes. Iar eu cum sunt moartă după mister și iubire, m-am înscris ca fană number 1 al acestui roman ciitit într-o vară ce s-a terminat mult prea repede.

Tu ce cărți ai citit vara ce tocmai a trecut?

Alegria

Toamna asta am început-o cum nu se poate mai bine: cu 2 bilete la Alegria, la Cirque du Soleil.

Întotdeeauna mi s-a părut ceva magic în lumea circului. Să fie culoarea, armonia de pe scenă sau curajul nebunesc pentru acrobațiile actanților? Probabil că nu voi afla niciodată răspunsul. Cirque du Soleil este o companie canadiană de entertainment, care se autodescrie drept un mix dramatic de arta circului și entertainmentul străzii. De asemenea, este cel mai mare producător de numere de circ și este cunoscut la scală mondială. Prima dată am aflat de ei la prima lecție din clasa a IX-a la engleză. Imaginile din carte și acum îmi mai dăinuie printre amintiri. Tocmai de aceea m-a bucurat enorm faptul că mă aflam printre admiratorii care au venit să vadă show-ul.

În cele câteva ore ale reprezentației, am fost martor a unor numere de circ pe care le-am mai văzut, dar au fost foarte bine puse în scenă. A fost un spectacol de forță, energie, culoare și echilibru. A avut note de emoție, mai ales în momentele bine punctate prin vocea celei care a cântat pe parcursul celei mai mari părți din spectacol, dar și note dulci de amuzament datorită clovnilor. Cred că ei au fost numărul meu favorit din toată reprezentația. Mie îmi plac mult clovnii și mi-au plăcut dintotdeauna, dar copiii din ziua de azi nu mai au aceleași gusturi. Mai mult, nu îi înțeleg, asta pentru că nu știu să se mai joace și nu se recunosc în ipostaza lor. O fetiță din dreapta mea era de-a dreptul oripilată că părinții ei râd așa tare la numărul clovnilor, fără niciun motiv.

Punctul culminant a fost ultimul număr la trapez, care s-a finalizat cu o cădere în gol, până când acrobații au ajuns la plasă. Cred că nu am respirat câteva secunde văzând ce au de gând să facă. Am rămas totuși puțin dezamăgită că nu am văzut și niște numere cu animale, de dresură. De asemenea, sunt absolut sigură că ce ne-au arătat ei e doar un sfert din ceea ce pot să facă în realitate. La final, chiar dacă nu aveam voie, am reușit să surprind printr-o poză de amator scena, cu toți cei care au fost implicați în spectacol.

Incursiune pe teritoriul României 2

Și iată-ne în Timișoara: orașul catedralelor. Oriunde te uiți numai așa ceva vezi. Este un oraș liniștit, frumos, curat, cu oameni primitori. Pulsul orașului se simte în centru, unde astfaltul încins este răcorit de țâșnitorile cu vapori de apă ale teraselor, amplasate în preajma catedralelor. Am văzut Grădina Botanică, dar nu s-a ridicat la nivelul celei din București, însă parcul central este într-adevăr frumos amenajat. Porumbeii sunt la locul lor și nu au părăsit piața din fața operei. Aș fi vrut să văd și Muzeul de Artă, având în vedere că cel al Banatului era închis pentru renovare. Timpul însă ne-a presat și am zis că data viitoare îi voi acorda mai mult credit.

Drumul până în Oravița nu a fost chiar lung, însă ziua pe care am petrecut-o acolo a părut interminabilă. Era o căldură de s-ar fi topit și peștii în apă. Mai mult decât atât, orășelul nu era bine pregătit pentru posibili turiști. Astfel, în partea de jos a Oraviței, nu exista decât o pensiune (complet ocupată) și un motel îngrozitor de scump pentru serviciile deficitare pe care le oferă. Mai mult de atât, partea de jos a Oraviței era în cea mai mare parte ocupată de cămine de nefamiliști. Singura oază de modernitate venea din partea LIDL-ului amplasat în fața motelului în care mai mulți oameni au intrat pentru o promenadă la răcoare. Scopul opririi în Oravița a fost pentru a ne  plimba cu trenulețul care merge pe prima șină de tren construită prin munți din România. Am trecut prin foarte multe tuneluri, peisajele superbe îți încântau privirea, ba chiar se puteau observa și ceea ce au fost cândva mari uzine. Tocmai de aceea s-a și construit șina de tren, pentru ca oamenii să se poată duce la muncă. Însă având o noapte nedormită la activ datorită căldurii, am văzut totul printre ploapele semi-închise. Aparatul a fost mai brav decât mine și a prins esențialul. Merită menționat faptul că drumul dus-întors din Oravița și înapoi cu acel minunat trenuleț de epocă a durat nici mai mult nici mai puțin de 4h; îndeajuns pentru a ajunge din București în Galați. Trenul nu merge cu mai mult de 20km/h și tocmai de aceea am reușit să ating pereții muntelui când treceam buză în buză cu el, fără a-mi face griji că mă pot accidenta.

Pe lângă premiera căii ferate săpate printre munți, mai există primul teatru din țară care poartă numele lui Mihai Eminescu. Poetul și-a făcut apariția de mai multe ori prin acel teatru, iar ulterior i-a preluat numele. Sala este foarte intimă, iar pereții sunt acoperiți și cu aur. Am fost de față la repetițiile unei pianiste. Ea exersa fără microfon, de care oricum nu ar fi avut nevoie datorită acusticii sălii. La intrare sunt expuse poezii scrise de Eminescu.

De asemenea, Oravița de sus beneficiază de cea mai veche farmacie din țară. în prezent nu mai funcționează decât pe post de muzeu. Am aflat de la cel care ne-a prezentat atât teatrul, cât și farmacia, că pe la porțile acesteia a trecut și Prințesa Sissi, care a fost internată pentru o perioadă la un sanatoriu din zonă. Pe vremuri, Oravița era o stațiune de tratament de lux, recunoscută mai ales pentru zona cu un aer foarte curat. În prezent, orășelul a rămas o umbră a ceea ce a fost cândva. În farmacie sunt expuse tot delul de instrumente medicale care se foloseau în acea perioadă, dar și o mașinărie aproape antică folosită pe post de casă de marcaj.

Întoarcerea a fost una grăbită. Am trecut prin Herculane pentru prânz. Stațiunea nu s-a schimbat foarte mult, de anul trecut când am vizitat-o ultima oară, doar că au mai apărut între timp niște terase și câteva pensiuni. Și când treci prin stațiune, să nu cumva să pleci fără să iei sticle cu apă rrrece de izvor, apă care se îmbuteliază direct în sticlele cu sigla Herculane. Izvorul se găsește lângă hotelul Cerna. Ce m-aș mai fi aruncat în piscina cu apă termală de lângă, dar nu era timp. Am admirat munții care sunt cu totul deosebiți față de ce văzusem până atunci pe drumul nostru și ne-am înhămat din nou pe drum. Distanația București.

Iar când am ajuns acasă, nu am mai reușit să zic nimic altceva înafară de HOME, SWEET HOME!

Incursiune pe teritoriul României 1

Vara asta mi-am propus să mă transform într-unul din personajele lui Jules Verne și mi-a ieșit cam pe jumătate. Nu am făcut înconjurul lumii în 80 de zile, ci pe cel al României, în 4 zile. Desigur, societatea în care trăim m-a ajutat considerabil la diminuarea numărului de zile pentru săvârșirea acestui fapt (existența unei mașini personale rezistente și drumului complet astfaltat) și nu câștigul de 15 minute la fiecare meridian.

Astfel, pornesc la drum după un prânz binemeritat din mult prea încinsul București, spre munți pentru o oază de răcoare. Serpentinele nu își dau încă coate în întâmpinarea noastră, dar de! suntem abia la început de drum. Prima dată dăm de linul Olt, care nu dă semne să se grăbească în împlinirea destinului: vărsarea în Dunăre. De acolo, ne-au salutat Cheile Oltului.

Cheile Oltului

Baraj Olt

Spre Cozia

Prima oprire: Voineasa. Dar până să ne găsim un loc liniștit unde să înoptăm, am făcut un alt scurt popas lângă un lac (bănuiesc de acumulare, care provine tot din apa Oltului.

Peste noapte am rămas la Pensiunea Cristina, unde la un pret foarte avantajos ne-am putut bucura de niste conditii de cazare optime. Dimineața am vizitat puțin statiunea. Aici am descoperit un hotel vechi, din perioada comunismului, încă funcțional. Izolat pe culmea unui deal, de unde se poate vedea toată stațiunea, este destinația ideală de vacanță mai ales pentru cei mai învârstă pentru a avea parte de o oază de liniște.

Pisica la fantana

Pensiunea Cristina

Panorama Voineasa

Hotel Lotru Voineasa

După amiaza ne-am continuat drumul prin munți. Următoarea oprire a fost Lacul Vidra, unde ne-am îndopat cu afine de la comercianții de pe margine. De menționat este faptul că Vidra este un lac de acumulare al râului Lotru. Ne-am făcut curaj pentru ceea ce urma în itinerariul nostru: Transalpina.

Lacul Vidra

Mica cascada de la Vidra

Lacul Vidra

Copacel de reciclat

Acum despre Transalpina. Nu pot fi spune foarte multe lucruri, asta pentru că te lasă fără cuvinte. Adrenalina îți pulsează în vene datorită curbelor foarte abrupte. De asemenea, nu există parapeți, iar prăpastia se află la mai puțin de jumătate de metru de drum. Cu toate astea, emoțiile au dispărut când în mijlocului drumului au apărut nonșalanți niște măgăruși simpatici. Chiar dacă este cea mai înaltă șosea din România și este cunoscută drept Drumul Regelui, aceasta nu este foarte bine ameneajată, neavând pe traseu spații unde poți parca pentru a sta o leacă să privești peisajul. Cât despre peisaj, se schimbă la fiecare 400m, așa că ar trebui să te mulțumești cu ce vezi din mașină și cu ce prinde pe obiectiv aparatul foto.

Ne-am continuat drumul pe partea mai puțin cunoscută a Transalpinei, spre Sebeș. Aici drumul este mai tihnit, iar curbele nu mai par la fel de ademenitoare, dar sunt suficiente cât să-ți aducă aminte că încă ești în zona de munte. Întinderile de apă nu-și mai găseau sfârșitul și te-ai fi oprit la toate barajele pentru a le admira.

Pe seară, am ajuns la Geoagiu Băi, o stațiune liniștită, dar populată cu foarte mulți turiști. Asta datorită numeroaselor izvoare cu uz medical, dar și hotelurilor care au și bază de tratament. În Geoagiu am găsit din nou o pensiune frumoasă, una no name de data aceasta, dar cochetă foc. Dimineața următoare am mers până la grota (care se afla la 5 minute de centru). Nu e mare lucru, chiar te întâmpină cu un miros puternic amărui. Ne-am dres priveliștea când am fost la cascadă. E la 10 minute de mers în celălat sens față de grotă. Stropii mici, mărunți te răcoresc instant. De neratat este părculețul plin cu trandafiri. îți alegi una dintre băncuțe și poți intra într-o stare contemplativă câteva ore bune.

Next stop: hât! Tocmai în Timișoara. Am traversat munții și am văzut berzele pe stâlpi, am trecut pe lângă lanuri cu Floarea-Soarelui. Dar până la capitala catedralelor, am vizitat și Muzeul Traian Vuia. Intrarea este liberă, fiind necesar doar un act de identitate. Singura persoană care e în muzeu, chiar dacă stă la intrare pentru completarea datelor din buletin, știe să îți răspundă la majoritatea întrebărilor. Explicații însă există și pe pereți, pe panouri, dar privitul este mult mai atractiv. Exponatul de bază consta într-un prototip al invenției lui Traian Vuia. Haioase sunt însă și costumele aviatorilor, inspirate din fiziologia zburătoarelor. Cred că Botezatu ar fi interesat să descopere la rândul lui acele costume.

Despre Timișoara, Oravița și Herculane, aflați în următorul post.

De la înălțime

Întotdeauna mi-am dorit să văd Bucureștiul de la înălțime. Am văzut o groază de filme în care apar turiști care vizitează Parisul și îl privesc de sus, de pe Turnul Eiffel. Dorința mi s-a îndeplinit vinerea trecută, când am urcat la cel de-al 36-lea etaj al clădirii Sky Tower. La acel etaj, sub formă de circuit, poți privi orașul de sus, atât cât îți permite vederea sau poți alege să-l descoperi prin telescop. Desigur, coada e destul de mare, dar își merită așteptarea. Clădirile Bucureștiului se întrezăresc timide în fața lacurilor Floreasca și Herăstrău și pare un oraș ceva mai verde privit de sus. Priveliștea e minunată, o garantez. În plus de asta, vizitatorii se pot bucura și de o expoziție foto.

Etajul 36 al clădirii este deschis vizitatorilor în fiecare vineri, până la ora 18.00. Atenție însă: veți auzi un scurt țiuit în urechi când ajungeți sus, datorită presiunii. Pe final, las câteva fotografii care să vă încânte globul ocular.

Teoria rucsacului de drumeție

Criticii optimiști spun că viața e ca o călătorie. Și chiar asa și este. Viața e plină de suișuri și coborâșuri ca un drum de munte, ca o drumeție. Însă în momentul în care ne înhămăm la un drum care pare infinit, atunci trebuie să avem un rucsac destul de mare în spate. Și e atât de greu… Dar cum ar trebui să îți aranjezi lucrurile în acel rucsac? Asta e întrebarea. Totul trebuie gândit în așa fel încât să te poți folosi de acele lucruri din interior atunci când ai nevoie de ele, tocmai de aceea ordinea este extrem de importantă. Ecuația devine simplă atunci când ne cunoaștem atuurile, tot ceea ce ne sperie și obiectivele noastre. Atenție: nu trebuie să le confundăm. NICIODATĂ. Altfel drumul va fi îngreunat considerabil și nu creasta muntelui va fi aproape imposibil de cucerit.

Să zicem că lucrurile ușoare sunt constituite din atuurile noastre. Ele vin primele pentru că știm le posedăm și nu trebuie să ne concentrăm atenția asupăra lor. Pe parcursul călătoriei trebuie să ne concentrăm energia către punctele noastre slabe pe care vrem să le înfrângem și să le transformăm în puncte forte. Tocmai de aceea, pe locul 2 în rucsac trebuie să punem lucrurile grele. Sunt cele care ne atârnă cel mai greu în spate, dar care la un moment dat ne vor fi de folos. Iar pentru final, păstrăm ce-i mai important: obiectivele noastre care se transformă în lucruri la îndemână: o lanternă, o pelerină de ploaie. Ele sunt obiectivele noastre care ne cârmuiesc drumul și care ne ajută să ne tranformăm punctele slabe în puncte forte.

Și așa am învățat cum trebuie aranjate lucrurile într-un rucsac pentru drumeție. Teoria nu-mi aparține mie, ci Oanei, căreia țin să-i mulțumesc foarte mult pentru fascinanta comparație pe care a făcut-o. Bineînțeles aceasta nu merita să nu fie expusă în istoricul blogului meu.

10 idei pentru o vară de nota 10

În cazul în care nu ești deja angajat, sezonul de vară este foarte incitat în prima parte, atunci când faci toate cele 1000 de lucruri pe care ți le-ai scris pe lista magică în timpul sesiunii. Dar vine o perioadă în care plictiseala începe să-și spună cuvântul și începi să-și dorești ca nisipul să se scurgă mai repede din clepsidră. Dacă te confrunți cu o astfel de situație, lista de mai jos te va ajuta să-ți transformi vacanța într-un endless summer.

1. În fiecare weekend descoperă o nouă teresă. Dacă stai în București și nu numai, orașul ascunde multe terese de aglomerația urbană. Toate merită încercate. Weekendul este momentul perfect de ieșit cu prietenii pe care nu i-ai mai văzut de mult și poți descoperi locuri noi, fețe noi, străzi noi etc.
2. Șterge praful de pe bibliotecă. Și cu siguranță îți vei aminti de acea carte pe care ai primit-o de Crăciun și ai zis că o vei citi până la Revelion, dar nici acum nu te-ai atins de ea. E momentul perfect să te bucuri de fiecare pagină. Recomand cu căldură beletristica pentru vară. În sezonul facultății tronează pe birou suficiente cărți de specialitate, majoritatea încă neatinse.
3. Urcă în mașină și descoperă serpentinele Transfăgărășanului. Traseul este accesibil doar în perioada verii, deci nu ar trebui ratat. Mai ales că este pe locul 1 în topul Top Gear. Aerul curat și rece te va răcori instant, iar peisajul nu se lasă mai prejos. Bâlea Lac este uimitor și monocolor iarna, dar vara îți taie respirația.
4. Mergi la mare și stai la cheie. Nu există vară fără mare. Este bine să îți planifici din timp toate aspectele unui vacanțe la mare, dar mult mai incitant este să pleci pe nepusă masă și să îți găsești pe loc undeva unde să stai peste noapte. De obicei pensiunile nu sunt prea primitoare când e o vorba de o fugă pentru o singură noapte, dar oricum nu vei rămâne pe drumuri. Tocmai de aceea recomand să stai la cheie. Poți avea o experiență plăcută sau mai puțin plăcută. În orice caz nu o vei uita ușor. Proprietarul cu siguranță va avea o personalitate puternică. Dacă ajungi prin Mangalia, o recomand pe tanti Lidia. Este o persoană efervescentă și în 5-10 minute îți spune care sunt regulile casei, îți dă lecții de viață și îți și povestește vrute și nevrute.
5. Du-te într-un parc de distracții. Nu contează care. Parc de distracții să fie. Adrenalina este maximă și asta fără a face sporturi extreme. Poți încerca și Terra Park, dar personal am rămas cam dezăgită de mărimea acestuia și de varietatea scăzută a mașinăriilor în care poți încerca senzații extreme. În orice caz îți asigură un maxim de distracție pentru 45min, maxim o oră. Iar dacă te încântă cățărarea prin copaci, Aventura Parc să scrie pe tine, cu destinația Brașov, sau zona Cernica, din apropierea Bucureștiului.
6. Încearcă serviciul de couch surfing. Este modalitatea cea mai ieftină de a părăsi Românica noastră pentru scurtă perioadă. Toate detaliile le poți găsi pe site. În linii mari, te poți duce să stai la diferite persoane din străinatete care sunt dispuse să-ți dea o canapea confortabilă de dormit pentru o noapte sau mai mult, plus o țâră de mâncare, în schimbul evident al aceluiași serviciu. Nu trebuie să îți faci probleme cu seriozitatea gazdelor, deoarece familiile sunt verificate.
7. Încearcă un sport extrem sau pur și simplu apucă-te de un sport. Îți pot recomanda Școala de parașutism de la Clinceni. Cursurile sunt gratuite pentru cei care nu au trecut de 21 de ani. Eu mă aflu la vârsta critică, așa că ar fi ceva dacă m-aș hotărî mai repede. Toate detaliile le găsești aici .Dacă nu, orice sport este binevenit în programul tău. Poți da o tură prin Decathlon pentru inspirație.
8. Mergi cu barca. Cum să treacă vara și să nu te dai cu barca. Parcurile mari, care au un lac mai mult sau mai puțin artificial, au ca piesă de rezistență o flotă cu bărcuțe sau hidrobiciclete. Toate sunt perfecte pentru o plimbare în doi saui chiar în mai mulți.
9. Fă-ți un nou hobby. Ca să distrugi timpii morți din vara asta, orele pe care trebuie să le aștepți până se întâmplă acel ceva planificat de tine cu mult timp înainte, ar fi bine să îți găsești hobby sau unul nou. Acum două veri, am descoperit plăcerea de a fabrica articole handmade și mi-a fost de un real ajutor, mai ales că îți pot ieși câțiva banuți din afacerea asta.
10. Scoate-ți aparatul de la naftalină și realizează cât mai multe poze sau fotografii după posibilități. Ce e aia vară fără amintiri ilustrate? Fie că te duci în parc să prinzi capturi pe banda fotografică, fie că îl iei cu tine peste tot, e bine să fie. Astfel, la sfârșitul verii vei putea să îți printezi imaginile, să le pui într-un album și să visezi peste iarnă la viitoarea vară.

21 de ani de sentimente

Ieri am împlinit 21 de ani. Dacă ar fi să o iau matematic, am împlinit de 3 ori vârsta celor 7 ani de acasă. Stau și mă întreb de ce nu s-a inventat o piesă specială și pentru cei care sunt în etate cu mine. Că piesă pentru 17 ani avem, 18 (se putea să lipsească), 20. Dar 21? Dar mai departe?

Nu am stat totuși concentrată pe această problematică fundamentală a mini-revoltei mele. Aveam ceva mai important de făcut: era ora 19.30, în seara de dinaintea zilei de 4 iulie, pe undeva în zona Ștefan cel Mare, cu un pulover subțire, negru, măsura M, înfășurat în jurul ochilor. Slavă Domnului că nu vedeam reacția amuzată a celor din jur. Și nu mai comentez nimic asupra dubiosului care ne urmărea. Eram răpită de agitația Bucureștiului și dusă într-un loc cu muzică ciudat de orientală și cu un iz de lumânărele și bețișoare parfumate îmbietor. După ce realizez că e mai ușor să urci scările cu ochii închiși decât să mergi drept printre denivelările străzilor, mi se oferă oportunitatea ochilor de a-și realiza rolul lor fiziologic. Aveam parte de cea mai frumoasă petrecere surpriză pe care am avut-o vreodată. Desigur și singura, așa că nu suportă termen de comparație. O petrecere minunată și un răsărit optimist m-au făcut să cred în împlinirea dorințelor pe care mi le-am pus atunci când am suflat în torturi. Le mulțumesc celor care au fost aproape de mine ieri sau cel puțin cu gândul, dându-mi un semn de viață printr-un apel sau mesaj, fie el în variantă mobilă sau virtuală.

21. Două cifre care stau una lângă alta în scara măgarului.

21 de ani în care tot caut o definiție a vieții.

21 de veri halucinante.

Și cam atât.

Despre Teatrul Forum, Video-chat și valoarea pe care o are fiecare om în parte

Acest articol este scris după 24h de ploaie neîntreruptă. Și încă plouă.

Ieri, am fost prezentă la una dintre reprezentațiile din cadrul Teatrului Forum, mai exact la piesa jucată de cei de la Salvați Copiii. Festivalul Teatrului Forum a adunat destul de mulți curioși care s-au strâns pentru fiecare piesă în parte în subsolul unei oarecare cafenele pe colț cu P-ța Rosetti. Piesa la care am asistat a fost despre implicarea minorilor în video-chat. Cu toții, poate, am primit câte un flaier atrăgător care promova acest tip de job. Dacă IKEA se află pe primul loc ca distribuire cataloage, cu siguranță video-chatul este primul în categoria flaierelor. Sumele frumoase care sunt expuse pe post de câștiguri iau ochii multora dintre tinerii care vor să mai scoată un ban cinstit de mai știu eu unde.

Ana, personajul principal al piesei este o tânără adolescentă, elevă de liceu, cu o mamă super ocupată cu două joburi (iar de la unul a fost recent dată afară). Evident relația dintre cele două este una distantă și fragilă. Cu toate acestea, Ana își dorește să o ajute pe mama ei, care cu greu se mai descurcă cu partea financiară, dorind să-și găsească un job. La liceu are mai multe prietene, dar se remarcă două: cea mai bună prietenă a ei și încă una care o trădează în cele din urmă. Fratele celei din urmă, un alt tânăr de 18 ani de data acesta, are o mică afacere foarte profitabilă- videochatul. Sora acestuia îi stabilește o întâlnire cu drăguța de Ana pentru a-l ajuta să găsească pe cineva care să presteze servicii în video-chat. Acesta se dă pe lângă ea doar pentru a-și atinge scopul. Până la urmă Ana se îndrăgostește complet și iremediabil de patronul cu afaceri dubioase și acceptă în cele din urmă jobul în video-chat doar la insitențele acestuia. Este realitatea pe care o întâlnim în fiecare zi. Este unu lucru care, din păcate, tinde să devină o normalitate, dacă nu încercăm pe cât posibil să remediem situația, intervenind atunci când avem prilejul. Surpriza piesei a fost că după un rând de discuții, am putut interveni la propriu în viața fetii, fâcând mici modificări și ajustări personajelor din jurul ei, toate în încercarea de a-i schimba destinul.

Este oare posibil? Putem totuși să salvăm și alți minori aflați într-o situație similară? O discuție separată după cele petrecute acolo a fost condusă pe un drum total greșit: fiecare om are un preț. Poate pentru unii moralitatea nu e bine bătută în cuie, iar pentru o sumă imensă de bani care le-ar satisface toate dorințele, ar putea fi supuși pentru scurtă durată unor orori. Dar eu refuz să cred că cea mai mare parte a populației ar gândi așa. Acum scenariul pare din alt film, aducându-mi aminte brusc de cel din THE BOX. Eu încă mai cred în expresia că viața unui om este neprețuită. Banii sunt ceva inventat de oameni pentru a nu mai face troc, pentru a exista o unitate de schimb la o scară cât mai largă. Dacă nu ar fi existat banii, atunci singura modalitate de a deveni proprietar peste alte lucruri ar fi tot prin schimb. Și să pui între viața unui om semnul egal cu  oricare alt lucru mi se pare de-a dreptul inuman.

Închei prin a-i mulțumi Andreei pentru invitația la piesă și prin a o felicita pentru rol.

Iar afară tot plouă.

Despre conținutul mistic al ultimei fotografii

Am terminat de citit cartea Ultima fotografie scrisă de Bogdan Hrib acum vreo săptămână. După primele 15 pagini am știut că voi scrie despre ea și pe blog. Dar mi-a trebuit atât de mult până atunci pentru că am vrut să îmi adun ideile în ceva ce se poate numi coerență.

Ultima fotografie nu știu dacă are cel mai inspirat titlu și cu siguranță imaginea de pe copertă nu aduce tocmai  conținutului ei. Adevăr grăia o prietenă: nu judeca niciodată o carte după copertă. Începutul e puțin confuz, dar acesta se dovedește a fi și farmecul. Un început trăit în prezent, cu un anume Alexandru Zaharia în rolul principal, plasat în mijlocul unei nunți. Restul aventurii este un amalgam de amintiri surprinse de pe bordul unui vapor luxuriant aflat într-o călătorie mistică. Aceasta ar fi trebuit să îngroape de tot trecutul, iar în loc de asta, îl scoate la suprafață cu nesaț. În loc să respiri aerul sărat al oceanului, respiri trecutul; un trecut cât se poate de autentic: cu perioadă comunistă, schimbarea către societatea de consum, cultură. Este un mix socio-cultural, trăit la persoana I de către Alexandru, sau la persoana a III-a, de către Diana, o prietenă din de mult uitata copilărie a acestuia. Acțiunea este oarecum statică, dar prinde culoare datorită poveștilor din trecut. Ritmul cărții însă bate din ce în ce mai accelerat spre final, într-un crescendo încet, dar sigur. Și rămâi vrăjit.

Este un roman pur bărbătesc.Este ca atunci când intri într-o cameră și îți dai seama din primele 5 secunde profilul proprietarului. Este un roman dureros de sincer și cinstit. Autorul și-a lăsăt o umbră din propriul trecut și propria personalitate asupra eroului celei din urmă cărți tipărite, cu un curaj demen de admirat. Aproape că te face să înțelegi cum gândesc bărbații și te face să îi accepți așa cum sunt. Romanul poate fi interpretat ca o analiză a 50 de cuvinte care au guvernat viața și anii lui Alexandru. Cuvintele… pot ele face minuni? Dar ce am reținut este că în spatele fiecărui cuvânt șade o poveste. Cu final trist sau fericit.

Ș-a încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.

PS: O recomand alcoolicilor după călătorii și nostalgicilor de altă dată.

Prolog despre examenul maturității

Scena este pregătită pentru noii săi actanți care sunt gata să stea în mijlocul focurilor de armă. Unul câte unul se duc. Nu mai spun că deja jumătate dintre combatanți au părăsit câmpul de luptă înainte ca aceasta să înceapă. Cel puțin asta este situația din acest an. Examenul maturității începe să semene din ce în ce mai mult cu un episod periodic-anual din Hunger Games. Și ulterior se transformă în telenovelă, cancan sau podium de fashion și prostie; după cum doresc canalele de televiziune. Sunt sigură că dacă ar mai fi în viață, Caragiale și-ar freca mâinile de plăcere, și-ar netezi mustața, și s-ar pune pe scris o nouă piesă de teatru, mai ceva ca O scrisoare pierdută.

Pentru mine, examenul maturității a murit. Asta și dintr-un motiv fiziologic: l-am dat acum doi ani. Rezultatul? Unul apropiat de nivelul pregătirii mele. Am avut și puțin ghinion, dar nu-mi pot plânge de milă. Am ieșit victorioasă din bătălie. La română, după ce generații întregi s-au plâns de inegalitatea de șanse privind diferența de nivel dintre cei de la uman și cei de la mate info sau alte profiluri liceale, s-a produs în sfârșit un miracol. Dar, uite că eu am dat pe vechea metodă și nu am murit. Într-adevăr, nu înțelegeam rostul tocelii atâtor romane, asta pentru că m-am spetit citind comentariile operelor în cauză, dar nu și textul propriu-zis. Nici că aș fi fost un geniu nedescoperit și mi-aș fi dat seama de substratul textelor fără puțin (mai mult) ajutor, dar măcăr aveam vaga iluzie că mă apropiam de ideea originală a autorului și nu de ceea ce cred alții despre ea. Dar eu eram prea încrezătoare în cuvintele celor mai experimentați. Dar a fost bine. La mate, surprinzător a fost digerabil, iar la fizică – o coeziune între sens și nonsens. Una peste alta am supraviețuit, chiar fără ore suplimentare pe regimul fără număr- fără număr, cu serialele actualizate și Facebookul deschis și chiar cu învățatul suplimentar pentru admitere.

Examenul maturității a murit. Acum avem un Big Brother mai mare care să monitorizeze activitatea celor bătuți de soartă și aflați în an terminal. Se presupune că ar trebui să ieșim oameni de acolo, dar de fapt învățăm din ce în ce mai mult cum să ne strecurăm. Dar DEH!, poate se mai întâmplă vreo minune anul ăsta, dacă tot se dă diferențiat.

Amintiri din… Varna

Ai fost vreodată în Varna? Eu am fost și m-am simțit ca acasă, chiar dacă nimeni nu înțelegea o boabă din limba română. Plecată fiind în stațiunea Nisipurile de Aur, am zis că ar fi cazul să mă mai culturalizez și eu un pic și să mai las pentru câteva ore lungitul în fața soarelui, la marginea piscinei sau chiar pe plajă. Dar ce a urmat, a fost o aventură.

Totul a început de la plecarea din hotel. M-au acostat cam doi taximetriști pe o distanță de 200m. Amândoi îmi promoteau cel mai mic tarif și îndeplinirea traseului cerut de mine. Ba chiar că mai fac și pe ghizii prin punctele turistice. Sau cel puțin asta le-a ieșit cu engleza-româno-bulgăreasca lor. Eu o țineam pe a mea, una și bună: mă duc cu autobuzul. Săracii erau îngrijorați că o să mă fure țiganii ( deci CLAR nu numai noi avem problema asta). Încăpățânată, am ajuns într-un final în stația autobuzului 402. Nimic nu se vedea în zare, dar măcar era umbră. Când colo, iar un taximetrist îmi face cu ochiul și pentru că mai avea clienți străini, m-a convins și pe mine. Străinii erau ruși. Știai că rușii sunt foarte tăcuți? Cel puțin când aud vorbă românească. Zic asta pentru că doamna de lângă mine a stat stană de piatră pe durata drumului; chiar mă întrebam dacă respiră. În schimb, bărba-su n-avea nicio treabă și o dădea în rusă cu taximetristul. Eu chiar cred că înainte să fie angajați, taximetriștii din Bulgaria, sau mă rog, din zonele turistice, iau lecții de vânzări. Sau soarta i-a învățat mai bine decât o putea face școala.

Varna. E o combinație simpatică a ceva ce îmi amintește de Brașov, Sibiu și puțin din București. Poate d-asta mă simțeam ca acasă. Centrul orașului e verde și are o catedrală mare și frumoasă. Am intrat în ea să o descopăr mai bine. Încercările mele disperate de a scoate ceva termeni bisericești în engleză, m-au făcut să descopăr cât de bine știe preotul limba română. Cred că pentru câteva secunde nu am știut ce să mai zic. Ba mai mult, erau prin fiecare colțișor al catedralei și mesaje traduse special în limba română pentru cei care știau să citească. Din păcate, nu avusesem ochii cu mine. Ai mei rămăseseră în tavan, bucurându-se de niște imagini minunate. În afara catedralei găsești cerșetori cultualizați, multilingviști. Mă întreb câți dintr-ai noștrii știu mai multe limbi. Probabil că nu voi afla niciodată. Am întâlnit și alți oameni, pregătiți să facă afaceri cu mine și încercând să mă covingă să schimb niște bani. Pe fruntea mea o fi scriind TURIST?

Promenada mea prin centul Varnei, mi-a adus în cale Muzeul de Arhelologie. Cu doar 10 leva, poți intra să-l vizitezi, rezervându-ți câteva ore bune. Dar cum eram pe fugă, a trebuit să mă limitez resurselor disponibile. Și ca românu’ chiar dacă nu aveam voie să fac poze, am contravenit regulilor. Păi ce: să plec fără amintiri acasă? Arheologia asta a fost îmbinată în mod surprinzător de plăcut cu istoria și cu geografia. În linii mari, hărțile și indicațiile unui ghid spuneau cam ce îmi aduc vag aminte din manualele școalare, dar erau și mici diferențe. Și stau să mă întreb cine are dreptate. Dar cu siguranță, va rămâne doar o altă întrebare fără răspuns.

Pe drumul de întoarcere, am vrut să ajung și prin cel mai mare parc din Bulgaria, dar se pare că la cât de mare era… s-a ascuns de mine. Nu-i nimic: am intrat prin magazine și m-am minunat cum un butic obișnuit stă trimfător lângă o casă de modă; numai în Bulgaria se poate. Ah, și alt lucru total neobișnuit: prețul trandafirilor era infinit mai mic decât al tuturor celorlalte flori. Un fir costă în medie cam cât o lalea la noi. Mă gândeam ce mare ai avea profitul dacă ai cumpăra un tir de trandafiri și l-ai vinde în România. Asta da afacere…

Întoarcerea a fost și ea cu peripeții. Am crezut că nu voi mai vedea vreodată hotelul; așa de mult ne-a ocolit. Dar totul e bine când se termină cu bine.

Această prezentare necesită JavaScript.

Tu ai fost vreodată în Varna?

Hei, dude!

Mă plimbam zilele trecute pe bd Lascăr Catargiu. Era o zi frumosă, iar eu mă gândeam la ale mele. Oamenii treceau pe lângă mine, eu pe lângă ei… nimic nu se putea întâmpla. Trec în fiecare zi pe lângă oameni, fără să le rețin fețele, fără să facă ceva care să-mi trezească amintiri. Toți.. mai puțin EA. O voi numi, generic, Mara. O fetiță care are ascuns în ea argintul viu. Ochii mari, zambetul inocent și părul lung și ondulat mai ales spre vârfuri. Mara e foarte expresivă și atunci când ceva neînsemnat o face bucuroasă, știe să împartă bucuria și cu ceilalți; chiar și necunoscuți. La vârsta ei nici nu ar trebui să vorbească cu străinii. Lumea e prea periculoasă pentru un copil atât de inocent. Dar ea era hotărâtă și pregătită să spargă toate regulile. Și cum mergeam liniștită, aud deodată în spatele meu pe cineva vorbind. Nu am vrut să trag cu urechea, dar vocea subțire și tupeul care o făcea să vibreze, m-a făcut să fiu atentă și să mă concentrez asupra scurtei conversații, care părea de-a dreptul amuzantă:

– Bună ziua! Doriți o dudă?

Tânăra d-șoară la cei 9-10 ani ai săi, a luat oamenii de pe bulevard la rând, întrebându-i dacă vor o dudă. Surprinzător, nimeni nu a acceptat, ba chiar au grăbit pasul ca să scape de ea. Dar nici vorbă să se supere. Le-a luat-o înainte și s-a dus la următorul potențial „client”. Până când a ajuns la mine. Și aceeași întrebare mi-a fost adresată:

– Bună ziua! Doriți o dudă?

M-am uitat la ea lung. Avea un zâmbet ștregăresc pe față. Nu prea aveai cum să-i refuzi, dacă te uitai măcar o secundă la ea cu atenție. În mânuța ei delicată, au intrat abia vreo 5-6 dude. Toate albe și complet necoapte. Am oscilat câteva fracțiuni de secundă, dar în cele din urmă am luat duda în primire. I-am mulțumit frumos și i-am zâmbit. Ea, fericită, parcă intimidată de mulțumescul meu, a fugit în salturi jucăușe mai departe. Nedumerită, m-am uitat în secundele următoare în stânga și dreapta imaginându-mi că cineva face vreun experiment social. M-am convins că sunt doar o ciudată și numai eu mă pot gândi la asta. Mai apoi, am mâncat duda și m-am bucurat să o privesc din spate, cum vrea să ofere și altora dude…necoapte, cu același entuziasm.

Când ne facem mari, uităm ce e aia bucuria lucrurilor mici, cum ar fi să oferi ceva cuiva. De-a dreptul neînsemnat. Suntem afundați în taskuri și deadlineuri, griji și alte nebunii… și uităm să trăim. Mulțumesc, Mara, că mi-ai adus aminte că în mine zace de ceva timp un copil pe care l-am înlănțuit pentru că așa a vrut societatea.

Pe-un picior de plai bulgăresc

Să îți bagi picioarele în nisipul încălzit de soare, să te așezi și să tragi adânc aerul în piept ca să iei întreaga briză într-o răsuflare. Să simți acel miros exotic de sare de mare și nisip. Să te scalizi în apa ce vrea să te tragă înspre sânul ei, în larg. Să te bucuri de limpezimea apei. Să te entuziasmezi când piciorul ți se afundă în nisip, de parcă nu ar mai vrea să pleci de acolo, atunci când vrei să ieși din apă. Să te relaxezi într-o experiență de 5 stele.

Când am pătruns în Bulgaria, am rămas surprinsă cât de mult seamană cu a noastră țărișoară. Asta probabil pentru că mi-am creat impresia falsă cum că fiecare stat are particularitățile lui. Aici m-am simțit într-un mod surprinzător.. ca acasă. Singura diferență este multiculturalul de care m-am lovit bot în bot. E foarte amuzant chiar și accentul bulgăresc când aceștia încearcă să vorbească limba engleză. Și cam atât.

Am încercat să surprind câteva imagini din ținutul trandafirilor, dar frumusețea peisajului a fost amputată de puterea telefonului mobil. Iar așa arată rezultatul. 🙂

Mulțumesc pentru premiu, Farmaciile Dona.

Când se închide o ușă și se deschid două ferestre

Viața este formată din suișuri și coborâșuri. Uneori am impresia că soarta are o părere mai bună decât mine despre deciziile pe care ar trebui să le iau. De aceea las timpul să treacă și mă las purtată de val. Sigur voi ajunge unde trebuie. Nu mai am niciun dubiu. Recent mi s-a închis o ușă. Ușa aceea nu era la fel de atrăgătoare ca atunci când am ciocănit-o prima dată. Acum scârțaie urât când o miști. Nici culoarea nu-mi mai place. Nu am avut timp nici să mă dezmeticesc, să-mi revin la realitate, pentru că alte două ferestre mi s-au deschis. Dincolo de ferestre, soarele strălucește binevoitor. Aceste oportunități au picat ca para mălăiață în gura lui nătăfleață. Am dat de roată încă o dată, iar acum am luat Jackpotul. Am fugit cu el și nu mai îl pierd de data asta.

Oportunițăți și posibilități. Mulți de dacă și depinde. În jurul lor sunt forțați să guvernăm. Viața este ca atunci când mergi cu metroul. Dacă îți alegi un interval orar puțin aglomerat în care să călătorești, atunci ai posibilitatea să-ți alegi chiar și scaunul pe care să te așezi. În caz contrar, când trebuie să fii coleg de vagon cu alte 70-80 de persoane, începe adevărata vânătoare. Trebuie să ai prea mult noroc ca să prinzi un loc privilegiat. Dacă se ridică unu de pe scaun, trebuie să fii în apropierea lui ca poți profita de ocazie. Dacă nu, te obișnuiești cu treaba mai grea, statul în picioare. Cu toate astea, vânătoarea se repetă la fiecare stație de metrou.

Zâmbesc. Zâmbesc imaginii proiectate în geamul metroului cât timp acesta își face traseul între stații. Am prins loc jos.

From Easter, with love

A trecut ceva timp de la Paște până acum, dar uite că abia acum s-a digerat oul fiert, pasca, cozonacul și restul de bunăciuni și am reușit să stau în poziție verticală în fața tastaturii. Ce nu am putut să nu observ este modul total diferit în care o văd astăzi: un amestec exotic între conformism (mersul la Biserică care aduce din ce în ce mai mulți enoriași cu telefoane dăștepte care sună în disperare în tipul slujbei pentru veșnica urare Hristos a înviat! și care pleacă imediat după ce s-au făcut cu lumină în candelă) și comercial. Eu am vrut să-l petrec cât mai departe de tehnologie, mai aproape de familie. Așa că am avut suficient timp să-l ocup și de alte activități, cum ar fi încondeiatul ouălelor într-un mod … neconvențional.

Vă prezint creațiile mele, pe care le-am făcut cadou celor dragi. Trebuie să recunosc că și mama a dat o mână de ajutor.

 

O nouă modă: pupincurismul

Adevărul este că nu știu cât de nouă este această modă a pupincurismului, dar cu siguranță se găsește prin tendințele actuale ale secolului XXI. Și pare un titlu bun. Alt adevăr este faptul că nu știu în ce categorie să plasez pupincurismul: să fie vorba de o boală, de o obișnuință, de o strategie de lucru… În orice caz, inculpații care tratează persoanele din jur prin pupincurism încep încă de la cele mai fragede vârste și o fac… până mor. Restul învață pe parcurs. Nu știu cum merge la alții, dar de mine pur și simplu nu se prinde. Și stau acum și mă întreb: oare cei care practică acest sport avantajos, or fi conștienți de ceea ce fac? Sau pur și simplu le iese. Poate procedează așa din inerție, mai știi? Sunt curioasă ce zice conștiința practicantului de pupincurism. Dar multe întrebări nu au răspuns, așa că mai bine nici nu ar trebui să mă chinui să le mai aflu.

Din recentele mele descoperiri, am realizat că există două tipuri de pupincurism: cele față de superior (așa ca să ne meargă bine) și cele dintre persoane de același nivel. Poate pare ciudat, dar cea de-a doua este cel mai des practicată. De aici de ajunge și la falsele prietenii și la alianțele de fațadă. Este un spectacol minunat de hidos (!) să faci față unei discuții de acest gen. Ceea ce reușesc eu să fac când sunt față în față cu așa ceva este să zâmbesc și să gândesc totul la rece. Și râd cu jale, evident, în sinea mea.

Ceea ce mă nemulțumește este feedbackul pozitiv pentru această metodă, care din neconvențional trece în convențional (pentru că deja e prea des folosită). Așa că trebuie să mă consolez la ideea că cel mai bine pentru mine ar fi să fiu propriul meu șef.

Fiind copil, pe la traininguri cutreieram

A fost o dată, anul trecut.. cam pe vremea asta, când trăiam într-o altă lume. Pe atunci aveam tot timul din lume, mă băgam în toate activitățile posibile și imposibile și îmi mai rămânea și timp de alte mici distracții. Mă gândesc dacă aveam eu vreo problemă sau nu știu; pur și simplu nu înțeleg ce rotiță din mine s-a defectat. Cert este că anul trecut… cam pe vremea asta îmi făcusem un hobby pe atât de interesant: pe atât de ciudat: vânătoarea de traininguri. Și mă duceam eu la tot ce prindeam ca training, conferință, workshop ș.a.m.d. E foarte fain să te duci la evenimente de genul: cunoști lume, afli informații de ultima oră, îți reduci din timpul pe care l-ai fi petrecut citind minim 5 cărți pentru a afla toate informațiile acelea, primești lucruri moca (și cui nu-i place să primească cadouri?!). Cu toate acestea, nu știu cum a reușit să-mi scape din vizor tocmai Training Mania organizat de ASPSE. O las totuși pe seama unei nepotriviri de program. Dar să revenim la oile noastre:

Training Mania 6 este un proiect de tradiţie al ASPSE, aflându-se la a şasea ediţie anul acesta. Proiect s-a născut din dorinţa de a întâmpina nevoile studenţilor în ceea ce priveşte dezvoltarea lor personală şi profesională. Astfel, studenții au şansa de a participa la o serie de traininguri ce abordează teme de interes cum ar fi public speaking, EQ etc.,  învățând noi moduri în care le pot aplica în viaţa lor. Și pentru că știu că vrei și o listă clară a temelor abordate și nu vrei să auzi doar bălării, am făcut-o și pe asta pentru tine:

 * 6-7 aprilie 2013: Know Yourself și Personal Branding
* 13-14 aprilie 2013: The world of emotions and assertiveness și Emotions Management
* 21-12 aprilie 2013: Speed reading și Time management
* 27-28 aprilie 2013: Public speaking in a creative way și Leadership

Pe românește… o să fie muult FUN! Așa că ce mai aștepți?

Când cartea își alege cititorul

Nu știu cum reușesc, dar în ultima perioadă am pus mâna pe acele cărți de care aveam nevoie. Nu am aflat marile secrete ale omenirii, ci pur și simplu mi-a adus acea stare de care aveam nevoie. O stare de euforie, acea stare de curiozitate tipică copilăriei, acea tensiune care m-a îndepărtat de problemele cotidiene, transportându-mă într-un peisaj dintr-o altă epocă. Ultima carte citită este Rebecca scrisă de Daphne du Maurier. Și acum îmi amintesc cât de tare uram să caracterizez personajele dintr-un roman. Acum îmi este pur și simplu imposibil să nu o fac. Poate și pentru că am un alt fel de experiență a lecturii.

Cum ar fi să fii cerută în căsătorie de un bărbat care ar putea să-ți fie foarte bine și tată, dar de care te-ai îndrăgostit iremediabil într-o fracțiune de secundă? Cum ar mai fi ca acel bărbat să fie putred de bogat și să te facă stăpână peste un palat imens și să ai toți slujitorii la picioare? Pare puțin cam tras de păr și sună a telenovelă, nu e așa? Și cu toate acestea, lucrurile astea bune nu au adus în viata personajului principal decât neplăceri, stând aproape pe tot parcursul acțiunii în umbra fostei soții defuncte a marelui bogătan. Rebecca pe numele ei, chiar și moartă reușește să fie încă prezentă în viețile tuturor cunoscuților. Cu o inocență desăvărșită, care aproape m-a scos din sărite, personajul principal încearcă să se adapteze din mers tuturor convențiilor noului tip de viață și suportă să fie pusă pe planul doi pentru o perioadă lungă de timp. Eu sincer.. nu aș fi rezistat atât. Dar nu despre mine este scrisă cartea, din păcate. Poate dacă aș fi fost eu eroina cărții, aș fi rezolvat mai rapid enigma ce se descoperă abia la finele romanului. Dar să nu trag concluzii pripite: cu siguranță nu mi-aș fi dorit să fiu în locul bietei fete.

Romanul este subiectiv prin definiție. Toate evenimentele sunt descrise prin ochii personajului principal feminin. Ce mi se pare interesant este modul în care judecă personajul. Acesta face o radiografie deosebit de minuțioasă a celorlalte personaje cu care are de a face, dar nu își poate controla viața și trăiește într-o timiditate profundă, până când se produce marele declic. Dacă este să mă fi învățat ceva cartea aceasta este faptul că niciodată nu trebuie să rămâi în banca ta și tot timpul trebuie să îți dorești mai mult, cu condiția de a nu sări calul. Și da… și cărțile își pot alege cititorii.

Acum stau și mă întreb: cum ar arăta o carte în care eu aș fi personajul principal?

Exercițiu de echilibru

Mă văd în lumina reflectoarelor. Trebuie să-mi încep exercițiul de echilibru. Nu am timp de repetiții. Niciodată nu am avut. Sfoara se întinde în fața mea și trebuie să pășesc cu încredere înainte. Nu există cale de întoarcere. Nu am curajul să mă uit nici în spate, nici în jos. Pur și simplu trebuie să învăț să-mi țin echilibru din mers. Deseori am senzația că în curând mă voi dezechilibra. Respir adânc și în continui promenada de pe sfoară, într-un singur sens. Stresul sau problemele care se invesc pe drum mă fac să mă dezechilibrez pentru scurt timp. Nu-mi pot permite ca situația aceasta să dureze prea mult. Nu am timp de șovăială. Dacă stau mai bine să mă gândesc, nu mai am timp de nimic. Deciziile trebuie luate în fiecare secundă. Un pas greșit și totul s-a dus. Poate pare exagerat, poate pare o fantezie. Dar aceasta este realitatea. Aceasta este realitatea cu care mă confrunt. Aceasta este realitatea cu care te confrunți și tu. Și ne mai mirăm de ce suntem stresați. Ne mai mirăm că timpul s-a scurs și noi am stat cu mâinile în sân. Nu ai cum să oprești timpul în loc. Pur și simplu nu ai cum, chiar dacă ți-ai dori. Și poate de multe ori ne dorim să ne oprim timpul pentru a salva un moment atât de drag nouă și a-l menține în membrana timpului la infinit. Dar nu suntem zei și nu acestea sunt regulile după care zarurile sunt aruncate. Trebuie să ne asumăm deciziile pe care le luăm. Să tăcem mai apoi și să le înghițim. Cu bune și rele.

Poate nu aș fi gândit toate acestea azi, dacă nu aș fi luat anumite decizii până în acest moment. Decizii care m-au făcut să-mi schimb viața și felul de a vedea lucrurile. Este incredibil cum un lucru aproape banal te poate schimba atât de mult. Dar până la o adică esența contează, iar detaliile sunt cele care condimentează lucrurile: le face dulci, acre, amare…

Și timpul aleargă…

Dragostea nu poartă pâslari

Aseară am aflat că „Dragostea nu poartă pâslari” de la Teatrul Masca. Poate îţi sună puţin ciudat, dar aceasta este una dintre minunatele piese pe care teatrul lui Malaimare le pune la dispoziţie spectatorilor. Şi ca orice piesă văzută pe acea scenă, nu a putut să-mi lase decât un gust foarte plăcut şi o dorinţă arzătoare de a păşi pragul teatrului şi data viitoare. De data aceasta însă, am avut bucuria să descopăr că nu sunt singura care gândeşte astfel: un grup de tineri din spatele meu, fiind entuziasmaţi la finalul piesei, au ajuns la aceeaşi concluzie ca şi mine. Dar până la concluzii, să-ţi povestesc puţin cum a fost.

Dragostea nu poartă pâslari

Sursa: http://www.masca.ro/site/

Acţiunea piesei se petrece pe undeva într-o Veneţie îndepărtată, cu personaje foarte bine conturate, în goana lor efemeră după dragoste. Şi uite aşa se face că doi bătrâni se îndrăgostesc fiecare de fiicele celuilalt, iar fiicele la rândul lor îşi găsesc iubirea printre semeni de vârsta lor. Dar nu povestea face diferenţa faţă de celelalte piese, ci jocul actorilor, punerea în scenă şi interacţiunea cu publicul. Poate nu a fost o interacţiune cu publicul la fel de mare faţă de alte piese, dar ştiu sigur că a avut ceva special. În cadrul unei scene în care două personaje îşi imaginau o situaţie ipotetică, unuia dintre ele îi revine întrebarea (pe care o adresează publicului) dacă să lase sau nu uşa deschisă. Publicul matur, uimit de jocul actoricesc a rămas mut în faţa unei simple întrebări şi numai o puştoaică de vreo 6-7 ani a fost în stare să răspundă unei asemenea dificile întrebări. După a fost comedie. Nu mai spun că dintr-a atâta patos actoricesc şi intrare în personaj, nici scena nu a mai putut face faţă, iar o bucată de scândură din ea s-a rupt sub ochii noştri. Actorii nu s-au pierdut cu firea, ba au făcut haz de necaz şi au reuşit să facă faţă situaţiei cu brio. Să-şi mai spun că poţi transforma dintr-un băţ lung de 3 metri şi un coş de fructe de la Cora, într-o sabie enormă şi foarte elegantă? Mai mult decât atât, efectele sonore sunt realizate life de către actorii aflaţi pe marginea scenei folosind câteva instrumente speciale. Astfel, scenele în care are loc o violenţă de grad 0 aduc un plus enorm, amintind de desenele cu Tom şi Jerry. După terminarea spectacolului am rămas cu întrebarea cât de mult improvizează actorii într-o piesă şi dacă aş sesiza vreo diferenţă considerabilă ducându-mă de două ori la aceeaşi. În aceste condiţii, nu pot spune decât că Dragostea nu poartă pâslari este o commedia dell’arte savuroasă, unde limba română se îmbină cu engleza şi latina, dar şi „un pocco” de italiană.

Pe final, am păstrat câteva dintre replicile savuroase din cadrul piesei:

„Începem incursiunea amoroasă…”
„dragostea intră prin ochi şi iese prin fund”
„magia teatrului: ne imaginăm că luăm bani, dar de fapt nu luăm, pentru că doar ne imaginăm”
A1: „eşti diabolică, dragă!
A2: Nu dragă… sunt Femeie!”
„Ochii care nu se văd, se uită în altă parte”

PS: Şi dacă dragostea nu poartă pâslari, atunci ce poartă?

Despre cărţi şi copaci

Dacă aş avea o bibliotecă în grădină, aş fi cea mai fericită! Să citesc relaxată, în bătaia plăpândă a soarelui, în timp ce citesc o carte la alegere din bibliotecă. Poate şi un ceai lângă? Cu atât mai bine; lipsită de griji şi de stresul cotidian. Nici nu mai ştiu de când m-a apucat mania cititului, dar de când „m-am îmbolnăvit” de bookmanie, nu am mai scăpat. Şi cred şi sper că este o boală incurabilă. Înainte stateam să ma chinui să citesc o poveste de 10 pagini în 3 zile; Legendele Olimpului cred că „le-am devorat” în vreo 2-3 luni. Acum când pun mâna pe o carte, îmi e cam greu să mă mai desprind de ea! Din liceu am citit orice nu eram forţată de programă să citesc. Da, am fost o rebelă din adolescenţă. Iar lucrurile nu s-au schimbat prea mult, cu excepţia faptului că acum îmi citesc cursurile, cât mai integral posibil. 🙂

Şi tocmai pentru că sunt o mare înamorată a cărţilor, nu am pierdut nicio ocazie să intru în posesia vreuneia, cu atât mai mult cât aveam acces liber către ea: fie prin workshopurile la care am participat, concursuri, sau alte modalităţi care mai de care mai puţin ortodoxe. Şi pentru că tot veni vorba de aşa ceva, editura ALL revenine la campania „vALLuntar – mai multe cărţi, mai multe şanse”. Toţi bloggerii care vor să se înscrie, trebuie să facă recenzie la două dintre cărţile editurii all. Şi ia ghici? Pentru fiecare 15 comentarii la recenzie, omuleţii simpatici de la editura ALL, plantează un copac. Nu-i aşa că-i fain? Mai multe detalii poţi afla de pe BlogalInitiative.

Mâine mă înscriu şi eu în cadrul campaniei, dar îmi e cam greu să mă decid asupra titlurilor. Sunt curioasă tu ce mi-ai recomanda de pe http://www.all.ro/

Păcate sacre în sesiune

Da.. sunt o mulţime de lucruri pe care le faci în sesiune, doar ca scuză pentru a mai trage de timp până să iei la cunoştinţă cursurile. Dacă unii nu pot să înveţe fără roşii, eu nu pot să stau în sesiune fără să citesc… beletristică. Poate părea o utopie, dar în realitate nu e chiar aşa. Adevărul este că mă cam plictisesc cursurile care nu au acel „touch” personal al autorului.. şi trebuie să mă dreg cu puţin mai multă imaginaţie din partea unui altuia care a ştiut să o pună frumos pe hârtie. De asemenea, cărţile care au puţin mister şi fiind foarte citibile se devorează rapid în câteva ore. Ele pot fi un antrenament deosebit în a citi pe diagonală. În plus de asta, adrenalina pe care mi-o oferă cartea parcă-parcă mă convinge să parcurg cu acelaşi interes dezinhibat şi cursul care stă frumos pe masă pe stand-by.

Şi tot vorbeam de „Păcate sacre”. Ei bine, este cartea pe care tocmai am terminat-o de citit. Este una dintre acele cărţi furate de pe raftul mamei, care a picat la ţanc, fix când aveam nevoie să citesc o carte de genul acesta. Nora Roberts nu se află pe lista mea de autori preferaţi, dar cu toate acestea nu mi-a displăcut.. chiar deloc cartea. Cu un final mai mult ca previzibil, cartea are acel ceva ce te face să revii de fiecare dată după ce îi închizi paginile între coperte. O tipă blondă „bună”-psihiatru, un detectiv şarmant, plus un ucigaş psihopat care strangula alte tipe blonde cu o eşarfă albă folosită de preoţi, formează un vicios triunghi al bermudelor pe parcursului întregului roman. Acţiunea este incredibil de previzibilă, dar macăr se găsesc câteva replici picante şi identitatea criminalului este surprinzătoare. Oricum, în momentul în care romanul s-a terminat, nu m-am putut gândi la altceva decât că unii au o viaţa foarte palpitantă, iar eu am fost doar un ochi din umbră care a savurat povestea sub pretextul monotoniei sesiunii. Şi poate trebuia să ma fac şi eu detectiv…

PS: Ce mă enervează la coperţile cărţilor vechi când personajele sunt ilustrate greşti faţă de modul în care sunt descrise în roman: tipa trebuia să fie blondă, iar tipul din spatele ei – brunet!

Ce e iubirea?

Mulţi dintre noi spun „Te iubesc!”, dar puţin o simt sau ştiu exact ce spun. În ziua de azi ne ascundem în relaţii doar de faţadă, doar ca să dea bine, din plictiseală sau alte motive… Literatura abundă de subiectul ăsta; anumite evenimente istorice s-au petrecut tocmai datorită acestui fapt şi exemplele pot continua. Dar câţi mai apreciază iubirea adevărată? Câţi o mai aşteaptă? Sau mai bine zis câţi mai cred în ea în ziua de azi?

Dacă ar fi să întrebi copiii cum recunosc ei oamenii îndrăgostiţi, aceştia ar spune:

• “Îndrăgostiţii se uită tot timpul unul la altul şi mâncarea lor se răceşte. Altor oameni le pasă mai mult de mâncare” – Andruţa, 8 ani

• “Dintr-o dată, le place să se ducă la cinema ca să poată să stea unul lângă altul în întuneric” – Diana, 8 ani

• “Dacă băiatul pune mâna pe nota de plată, înseamnă c-o iubeşte” – Ionuţ, 10 ani

• “Se iubesc dacă unul comandă un desert în flăcări. Le place să comande aşa fiindcă aşa este şi inima lor – în flăcări” – Corina, 9 ani

Sursa: http://depici.ro/familie/ce-cred-copiii-despre-oamenii-indragostiti-top-cele-mai-amuzante-replici/

Se pare că ştiu ei ceva. Şi poate observă chiar mai bine decât noi, ceilalţi, disperaţi după menţinerea locului de muncă sau căutarea unuia, ofticaţi că iar am pierdut metroul şi întârziem, îngropaţi în enşpe mii de proiecte şi alte taskuri ş.a.m.d. Exemplele date mai sus, au o sămânţă de adevăr: imaginaţia copiilor nu ar fi ajuns la rezultatele astea, dacă ei nu s-ar fi legat de ceva palpabil- ceea ce văd la părinţii lor.

Hai să-ţi spun eu ce cred că este iubirea. În primul rând, consider că există o diferenţa între iubire şi dragoste. Dacă ar fi să transformi substantivele în verbe, ar ieşi a iubi şi a se îndrăgosti. După mine cele două nu sunt chiar sinonime. Cred că îndrăgostirea asta apare la început când simţi fluturi în stomac, când inima îţi bate prea repede, când zâmbeşti din niciun motiv când îţi vezi muza în faţa ochilor. Este imposibil să nu te fi îndrăgostit vreodată ca să nu înţelegi exemplele de mai sus. Te îndrăgosteşti de o persoană când ea este tot ceea ce ai vrea tu să fii în acel moment sau pur şi simplu imaginea fizică se mulează perfect pe gustul tău. Cu toate astea, îndrăgostirea e de scurtă durată şi la fel cum apare- aşa se şi duce. De aici nu există decât două posibilităţi: ori dispare şi în scurt timp te îndrăgăsteşti de altcineva, ori se transformă în iubire.

Nu poţi nega existenţa iubirii. Între mamă şi copil există iubire de când e lumea şi pământul. Iubirea e acea simbioză între prietenie şi îndrăgostire. Nu cred în jumătatea perfectă. Dar cred în oameni care se iubesc sincer, care se respectă, care ştiu să se surprindă, care sunt 2 nu sunt 1, păstrându-şi individualitatea. Poate că iubirea nu-i ca-n filme; nu toate relaţiile sunt puse în situaţii extreme sugerate în filme, având şansa să arate cât de mult se iubesc. Iubirea e o boală, de care ar trebui să se îmbolnăvească toată lumea. Te face mai slab, dar în acelaşi timp te face mai bun. Ştie să scoată cea mai bună parte din tine. Iubirea nu-i obsesie. Iubirea e un dans în doi, care trece peste obstacole. Iubirea se menţine vie dacă ai grijă de ea, cum şi un foc se menţine aprins dacă îi pui tot timpul lemne să ardă în continuare. Iubirea înseamnă să porţi de grijă. Iubirea e mută. Iar restul sunt poveşti…

Lui V.

Arta de a oferi cadouri

Crăciunul nu mai e de mult ce a fost o dată. În ziua de azi, românul nostru a pus liniştea sufletească în cea mai apropiată valiză şi a trimis-o departe cu primul tren. Apoi a dat fuguţa la cel mai apropiat supermeket ca să se aprovizioneze cu mâncărică şi beuturică în cantităţi industriale, de parcă ar veni Apocalipsa (chiar dacă în viitorul apropiat nu mai avem vreun hop de trecut după cea anunţată de civilizaţia Mayaşă). După ce a realizat asta, îşi dă seama că mai are nişte rude, nişte prieteni apropiaţi, nişte colegi, şefi etc, care se aşteaptă să primească un cadou. Şi de aici s-a terminat distracţia. Pentru cei mai mulţi, căutarea cadoului potrivit este o bătaie de cap, chiar şi cu  târgurile de cadouri care se organizează în perioada respectivă. Oferirea lor s-a transformat ulterior într-o artă. Cu toate astea, nu ai nevoie de cine-ştie-ce talent înnăscut, ci doar multă planificare, atenţie şi un strop de intuiţie şi imaginaţie. De ce spun asta? Foarte simplu.

1. Fă liste. Este important acest lucru pentru că aşa poţi observa numărul exact de persoane cărora vrei să le dăruieşti ceva, punându-le în balans cu bugetul pe care îl ai la dispoziţie. Mai mult decât atât, ar fi indicat să îţi aduni toate energiile şi să te gândeşti ce anume le-ai făcut cadou persoanelor care au fost pe listă şi anul trecut, pentru a nu se trezi cu acelaşi lucru în punga de cadou. Lista ar fi bine să fie făcută cam cu o lună înainte. După cumpararea lor, ar fi bine să păstrezi lista de anul acesta, pentru a vedea la anu’ ce le-ai dăruit în anul precedent.

2. Ascute-ţi urechile. Acum că ştii cui trebuie să iei cadou şi care este bugetul alocat fiecărei persoane în parte, trebuie să te decizi ce anume să îi cumperi. Decizia ar trebui să fie făcută cu ceva timp înainte de a te duce în  magazin (de orice natură ar fi el). Pentru a o lua, trebuie să acorzi o atenţie mai mare fiecărei persoane, pentru a-ţi da seama cam ce i s-ar potrivi. Există două tipuri de persoane: cele care preferă cadourile practice (în traducere liberă- cele care preferă să primească lucruri de care se pot folosi ulterior) şi cei care preferă cadourile personalizate (adică toate prostioarele care se găsesec prin magazine, pe care nu le-ar cumpăra în mod normal, dar suprind în mod plăcut pentru că sunt amuzante sau amintesc  de ceva amuzant).  S-ar putea să ai surpriza ca unii să-şi spună direct ceea ce îţi doresc, gândindu-se că îţi uşurează timpul de căutare. Dar chiar şi aşa, trebuie să îi surprinzi cumva şi pe aceştia. Cum?

3. Adaugă plus valoare cadoului tău. Fie că scrii un mesaj personal pe felicitare, fie că îl împachetezi mai deosebit, fie că îi gândeşti o poveste, fie că oferi o explicaaţie pentru ceea ce ai oferit în dar, fă orice, numai fă-o. Este foarte importantă această plus valoare pentru că persoana care îl va primi, va simţi că te-ai strofocat pentru ea şi că nu te-ai mulţumit să arunci ceea ce ai cumpărat într-o pungă de cadou. Stima de sine va creşte considerabil, iar relaţia dintre voi nu se va lăsa nici ea mai prejos.

Şi pentru că vreau să  mă dezvăţ de obiceiul nesănătos de a lăsa oamenii cu ochii în soare, mai jos poţi găsi câteva imagini cu ceea ce am realizat pentru Crăciunul din anul acesta pentru a adăuga plus valoare cadoului. Enjoy!

Maşinuţă handmade pentru bomboane de ciocolată

Felicitare handmade cu brad 3D şi mesaje personalizate pe el

Felicitare handmade 2

Oare Moşul se pricepe la tehnologie?

Număr zilele până la Crăciun. Nu mai e mult şi o să aduc bradul în casă şi o să încep să-l împodobesc în timp ce ascult colinde. Şi aş minţi dacă nu aş zice că abia aştept dimineaţa de 25 decembrie, singura dintre toate dimineţile din an în care nu mă trezesc morocănoasă, ca să descopăr ce se află ascuns sub brad. Nu îmi fac niciodată un wishlist pentru că vreau să fiu surprinsă de ceea ce primesc cadou. Dar totuşi acum mă gândesc dacă moşul s-a adaptat la societatea noastră consumeristă… De ceva timp încoace, un puloveraş şi nişte ciocolăţele nu mai sunt suficiente pentru majoritatea copiilor. Acum toţi vor gadgeturi şi telefoane de ultimă generaţie. Acum nu mă refer la mine. Eu sunt mulţumită cu telefonul meu. Am o legătură sentimentală cu el şi mi-am promis că nu-l las până nu-mi moare. Dar în contextul ăsta, când de la an la an, de Crăciun copiii îşi doresc cât mai multe în materie de tehnologie şi mai mult divertisment, ce o face Moşul? Se pricepe şi el la tehnologie? Bună întrebare! Eh, dar totuşi dacă el caută sfaturi pe Internet despre aşa ceva şi dă din întâmplare peste blogul meu, îi voi recomanda cu dragă inimă HTC ONE SU T528W. Partea cea mai bună a telefonului este dual sim-ul cu dual procesor în apel. Acesta permite recepţionarea de apeluri pe sim1, atunci când porţi o convorbire pe sim 2. Aşa că, Moşule, ai reţinut?

Istoria blugilor mei…

Înainte de toate, trebuie să dai play melodiei de mai jos, pentru a parcurge restul articolului în atmosfera potrivită.

Povestea blugilor mei începe de când eram eu micuţă… aş minţi totuşi dacă aş spune că eram de-o şchioapă pentru că mult timp am visat să intru în posesia primilor mei blugi. Sinceră să fiu, nici nu-mi amintesc ce pantaloni purtam înainte, mi-e foarte greu să-mi dau seama. Bine, era şi foarte greu înainte pentru că efectiv nu prea aveai de unde să-şi cumperi. Acum sunt tot felul de magazine, de la cele fizice, la cele online ( de exemplu Superjeans.ro). Totuşi, îmi aduc aminte cu perfecţie prima mea pereche: erau un albastru nici foarte închis, dar nici prea deschis, erau evazaţi şi pe spatele lor scria din paiete pe un picior SUPER, iar pe celălalt STAR! Şi să nu uit de catarama alb cu roz, pe care cu siguranţă o mai am dosită pe undeva prin spatele şifonierului, de dragul vremurilor apuse. Eram într-adevăr un super star în blugii ăia. Şi îmi mai amintesc că mi-era greu să mă dezlipesc de ei, să mă mai îmbrac cu alţi „pantaloni”. Adevărul era că de mult timp îmi doream aşa ceva şi ÎN SFÂRŞIT îi aveam. Să fi avut pe atunci vreo 10-12 ani. Da, era vremea aia a oracolelor. Şi acum îmi amintesc că într-unul dintre cele 5 oracole ale mele (sau să fi fost mai multe) am pus întrebarea: ce sfat ai vrea să-mi dai? Şi ce mi s-a răspuns? Evident că: „poartă mai des blugi”. Alt motiv pentru ca un copil inocent ca mine, cum eram pe vremuri, să nu mai vrea să se despartă de blugii ei.

Acum când deschid şifonierul, la capitolul pantaloni nu poţi găsi decât blugi (bine hai! şi perechea aia de pantaloni pe care o folosesc exclusiv pentru munte când e să mă duc pe pârtie, dar aia nu se pune. PUNCT). Chiar nu ştiu ce o să port eu în următorii ani, dar dacă e să mă întrebi în prezent, nu-mi pot închipui cum aş putea trăi fără blugi. Înainte îmi plăceau să fie cât mai sport şi comozi, dar acum îmi plac foarte mult cei mai închişi la culoare, care să meargă foarte bine pe stilul casual chic. Cei din imaginea de mai jos, s-ar potrivi cel mai bine cu preferinţele mele. Nu-i aşa că sunt frumoşi şi ţi-ai dori măcar să-i probezi?

SURSA: http://superjeans.ro/femei/femei-blugi/blugi-levi-s-md-dc-skinny-black-superstretch.html

Ce face plictiseala din om?

Plictiseala e cel mai stresant sentiment din punctul meu de vedere. Urăsc să mă plictisesc şi tocmai de aceea îmi place să mă implic simultan în cât mai multe proiecte. Aşa sunt sigură că nu au timp neuronii să-mi adoarmă, în consecinţă, puţine şanse de a mă plictisi. Şi dacă totuşi se întâmplă să cad în prăpastia plictiselii, am următoarele remedii:

1. Mă uit la un film
2. Sun toţi prietenii
3. Ies în oraş
4. Fac sudoku
5. Citesc
6. Desenez ( şi un exemplu elecvent îl găseşti mai jos)

Plictiseală la ore

Pentru copilul din mine…

Pentru copilul din mine scriu azi. Pentru dulcea amintire a celuilalt eu, care nu a uitat că viaţa e un teren de joacă, unde nu ai decât o singură şansă să te bucuri de ea. Pentru că am citit postul ăsta şi m-am trezit din letargie, reconectându-mă la realitate. Acum crescut mare şi acum am alte griji, poate mult mai neinteresante decât cele din copilărie. Poate… Alerg de colo colo ca un titirez şi oscilez între muncă, facultate, dar nu în cele din urmă CeCOP. Nu pot să zic că sunt obosită, nu mă plâng, dar câteodată vreau să ma deconectez total… pentru că e atât de bine să spui STOP! Aşa am uitat de copilul din mine, copilul ăla care se bucură de fiecare experienţă nou întâlnită, de fiecare „jucărie” nouă. Şi aşa te transformi într-o maşinărie profesională care are ca unic scop crearea unei cariere. Dar o fi bine? Asta să însemne maturizarea? Să îţi iei pe proprie răspundere nişte responsabilităţi…şi cam atât? Unde sunt „de ce-uril” de rigoare? S-au pierdut o dată cu copilul din tine.

Pe vremuri consideram că somnul nu este necesar, că îmi consumă din timpul de joacă. Acum e unul dintre cei mai buni prieteni. Pe vremuri stăteam la calculator să mă joc, acum nu îl mai folosesc decât în scop educaţional/profesional. Pe vremuri stăteam două luni să citesc „Legendele Olimpului” pentru că îmi permitea timpul. Acum învăţ un curs de 400 de pagini în 2 zile. Pe vremuri mă uitam numai la desene animate. Acum trebuie să urmăresc presa scrisă la nivel naţional şi internaţional. Pe vremuri mă prosteam în oglindă şi mă îmbrăcam în lucrurile mamei, rugându-mă să cresc mai repede mare. Acum îmi ia să ma aranjez 5 minute, pentru că oricum sunt în întârziere. Pe vremuri dansam în fiecare zi. Acum doar dacă mă duc în club o mai fac. Pe vremuri mi se părea mare inginerie să scrii repede la taste şi să ai un cont social. Acum Social Media e la degetul meu mic. Pe vremuri eram foarte cuminte, timidă, prostuţă. Acum sunt tupeistă şi nu las pe nimeni să mă calce pe coadă. Pe vremuri nu-mi doream nimic special din punct de vedere profesional. Acum nu mă pot decide ce mi se potriveşte cel mai bine din sfera comunicării.

Şi cu toate astea, stau să mă întreb… oare copilul din mine de acum 10 ani, e mulţumit de formula la care am ajuns?

S-au schimbat obiceiurile de la metrou

Faţă de ultima mea postare în care vorbeam de călătoriile subterane şi cât de mult îmi place să studiez oamenii, s-au schimbat anumite lucruri. Bine, eu tot asta fac, adică stau să îi studiez în amănunt pe cei din jur, îi pun sub lupă şi îmi imaginez un background al fiecăruia, dar obiceiurile lor sunt niţel diferite. Oamenii au început să citească din ce în ce mai mult la metrou. Lucrul acesta nu poate decât să mă bucure pentru că nu mă pot abţine să nu trag cu ochiul la tot ce e literă neagră scrisă pe foaie albă.. sau mai nou pe eBook Reader (că doar e la modă, nu?). Şi da, eu sunt tipa aia care se aşează lângă tine doar pentru că a observat că ai o carte bună în mână (asta dacă e liber lângă şi dacă nu, atunci o să îţi stau în cap şi tot o să citesc, dar uitându-mă de sus în jos). Şi tu ce faci? Ca răsplată pentru asta, încerci să-ţi ascunzi cartea, ca şi când ar conţine secrete de stat!!! Există o singură excepţie: dacă o anumită persoană citeşte caietul de notiţe sau un suport de curs universitar, atunci laşi să vază tot poporu nefericirea ta… dar dacă ai ceva de marketing, comunicare sau psihologie e bun..citesc ce ai acolo. La beletristică nu prea am acces.. nu ştiu de ce nu mă lasă nimeni să citesc. La romane erotice.. eee… uite ăsta e un capitol interesant: există două tipuri de oameni- unii care ascund de restul curioşilor (ca mine) ce citesc ei acolo şi alţii care se fălesc cu respectiva carte. La ziare şi aici există cele două categorii de cititori, numai că în acest caz, mi s-au cedat de multe ori ca să am o activitate până la staţia la care cobor. Eu bineînţeles îmi citesc horoscopul ( pe care oricum nu îl cred, mă amuz de zodiile la care prezicerile nu sunt prea roz) şi mă apuc să rezolv Sudoku…dacă există.

Şi da, mă bucur că românii au început să se deştepte şi să încerce şi ei să fie niţel mai intelectuali sau cel puţin măcar de suprafaţă. Culmea e că de când nu mai car eu cărţi după mine, din motive de greutate, au început să facă alţii pentru mine chestia asta. Şi de aceea, pe această cale, vreau să le mulţumesc tuturor celor care mi-au cedat un ziar sau m-au lăsat să citesc câteva rânduri din cartea lor fără să facă fiţe. Mulţumesc tuturor acelor oameni care au crezut în mine că nu le voi fura cartea, ci doar sunt curioasă să citesc sau în cel mai rău caz- plictisită. Şi vă mulţumesc şi pentru discuţiile intime de pe Facebook pe care cu mare bucurie le citesc şi mai aflu şi eu cum flirtează alţii. Că de.. îmi place să întâlnesc oameni de la care am ce învăţa.

Caut prietenă pentru Pufulete

Salutare tuturor,

Pufulete, iepurele meu, este deja o senzație pe Facebook. Primește chiar mai multe like-uri decât mine?! Ajuns la vârsta maturității, Pufulete vrea și el o prietenă.

Detalii despre el: alb, ochii mari și roșii, 6 kg, ascultator, liniștit, respirație precipitată, devreme acasă, pufos. Când e foarte nervos, lovește puternic cu picioarele din spate în podea. Are propria reședință în curtea casei, în București. Este responasabil, foarte iubitor și își dorește o familie.

Cum ar trebui să fie ea? Să fie pe măsura lui! În rest nu suntem pretențioși.

Cu riscul ca acest articol să aibă aspect de matrimoniale de pufăcioși, vă rog să comentați mai jos dacă știți vreun proprietar de iepuriță drăgălașă pentru preaminunatul.

Această prezentare necesită JavaScript.